Si sfantul, si asasinul isi cauta fericirea, scria regretatul parinte si scriitor Virgil Gheorghiu; o fac insa cu totul altfel. Si, s-ar putea adauga: o gasesc, o dobandesc in moduri cu totul diferite.
Nu-mi amintesc cine spunea ca "Pamantul este iadul celorlalte planete". Cert e ca, impartasind intr-o zi aceasta vorba de duh unui confrate, acesta a demolat-o elegant, printr-o operatie in trei trepte: 1. Nu e rau spus. 2. Din fericire, e doar o metafora. 3. Ceea ce nu ma impiedica sa constat ca exprima, totusi, un neadevar.
Confratele avea, evident, dreptate. Iadul este in sufletele si in constiintele oamenilor si e cel putin naiv sa-l percepem ca o colonie penitenciara, ca o leprozerie morala ratacind prin spatiul cosmic, printre celelalte parcele galactice. In sfarsit, Pamantul inteles ca infern al sistemului solar ar presupune ca toate celelalte planete sa fie replici inteligente ale Pamantului, subsumate, fara drept de apel si fara de rest, valorilor umanitatii.
Nu e mai putin adevarat ca, asa cum exilatul isi ia patria pe talpi, iadul poate fi dus pe talpile noastre peste tot in Univers.
Pentru omul credintei, totul e mult mai simplu, dar si mai cutremurator. Pentru el, iadul e lumea fara Hristos si e indeajuns sa priveasca in jurul sau pentru a-i percepe nu doar prezenta, ci si abjectia incomensurabila.
Dar observ ca vorbim despre iad ca si cum toti fara exceptie am admite existenta lui. Nu, sunt multi, sunt foarte multi cei care nu cred in existenta iadului. Si cu siguranta gresesc. Daca accepti prezenta raului in lume, trebuie sa accepti si existenta unei ierarhii a raului. Or, iadul este forma suprema a raului. Iadul este "raiul" raului.
Problema care se pune nu e insa daca iadul exista sau nu exista, ci cum ni-l reprezentam si, mai profund, cum experiem relatia noastra personala cu el, cum il traim fiecare dintr
