S-a mai stins o stea. Ne-a parasit inca un mare artist. Se pare ca Dumnezeu a tinut cu tot dinadinsul sa-si completeze trupa de mari artisti romani chemati la ceruri, cu unul dintre simbolurile unor vremuri deplanse de multi, Gil Dobrica. Cred ca nu exista roman care sa nu fi fredonat vreodata celebrul refren "Hai acasa, hai cu mine, hai cu mine, sa pornim la drum!". Dupa foarte multi ani de cariera si dupa o recunoastere ce a venit totusi putin cam tarziu, Maestrul vorbea simplu despre el. Era un strungar, asa cum isi spunea, care a avut noroc. L-a iubit cu patima pe Ray Charles, pe a carui muzica a tinut sa-si traiasca ultimele clipe. L-am cunoscut dintr-un mare noroc si, recunosc acum, momentul intalnirii nu mi-a creat mari emotii. Nu gandeam ca un artist din alte vremuri ar putea sa-mi trezeasca macar o unda de simpatie. M-am inselat. Fermecator si cu simtul umorului, Maestrul era fascinant. Vorbea cu placere despre trecut, insa nu la fel de incantat despre prezent. Viitorul nu-l amintea, parca premonitor. Povestea cu incantare despre vremurile in care s-a lansat si cand era privit "ca oaia neagra" a vietii artistice din Romania, din cauza faptului ca a preferat sa cante in engleza. A adus pe plaiurile mioritice rhythm & blues-ul si a fost privit cu rautate de catre regimul de trista amintire, din aceasta cauza. A avut fani, a aparut intr-unul din cele mai de succes filme autohtone, celebrul "Nea Marin miliardar", a facut parte din Cenaclul Flacara si, cu toate acestea, a stiut sa-si pastreze modestia. Atitudine a celui care-si cunoaste valoarea, insa nu vrea sa faca parada cu ea. A trait bune si rele, insa vorbea despre toate la fel, integrandu-le in povestirile sale, ca facand parte din fiinta sa. O singura data i-au dat lacrimile de-a lungul discutiei de vreo ora si ceva pe care am purtat-o, atunci cand mi-a vorbit despre traiul pe care il ducea atunci, i