[…] in continuarea lui Spinoza si Hegel, mai trebuia sa-i fie aplicata chiar lui Marx formula de „ciine mort“. Ceea ce avea sa se si intimple, din partea unor oameni incredintati de propria lor perenitate vie – pina a fi ei insisi aruncati, trecator sau definitiv, in lada de gunoi a istoriei. Putini sint cei care prevad riscul ca un blam proferat la adresa altora sa se rasfringa asupra propriei persoane. Vorba anecdotei „Nietzsche a zis: «Dumnezeu a murit!» – Dumnezeu a zis: «Nietzsche a murit!»“. in cele din urma, nici Spinoza si nici Hegel nu s-au dovedit a fi „ciini morti“. „Un asemenea ciine mort“ pare a fi acum Marx, considerat astfel cu deosebire in fostele tari socialiste. Daca nu ne-am pierdut cu totul memoria istorica, ar trebui sa ne reamintim dispretul asemanator, ca fata de un „ciine mort“, sau macar „lesinat“, cu care fusese tratat Nietzsche dupa cel de al doilea razboi mondial, intr-un mod partizan in Europa de Est, dar nu lipsit de impatimiri nici in democratiile occidentale.

O istoriografie maturizata si prin depasirea atitor imaturitati ar fi cazul sa prefere analiza lucida alternantei dintre elogiu si hulire, negare si slavire. Nu sint atit de naiv incit sa astept rapida instaurare a unei priviri echilibrate, in locul exceselor – care si-au avut, desigur, si ele motivatia lor. Ar fi totusi util sa tindem spre judecati in a caror obiectivitate perspectiva mai larga sa surclaseze segmentul limitat, in timp si spatiu, la un deceniu sau citeva decenii, intr-o tara sau intr-o parte de continent. in orice caz, o discutie calma, argumentata, masurata, privind dincolo de avatarurile contingente carora „viclenia istoriei“ le-a supus opere serioase, nu imi pare niciodata prematura. […]

Secolul 21, Nietzsche, nr. 1-6/2001

[…] in continuarea lui Spinoza si Hegel, mai trebuia sa-i fie aplicata chiar lui Marx formula de „ci