- Domnule Vasile Andru, care este cartea care v-a chinuit cel mai mult? Şi care este cea pe care o iubiţi cel mai mult?
- Scrierea unei cărţi, oricât ar dura, oricâte înaripări sau înfrângeri ar presupune, nu te chinuie ci te înviază. Chiar când scrisul este un canon - adică devine ca un travaliu zilnic, ascetic, mortificator ( văzut din afară) - eu îl resimt ca pe o şansă, ca pe o extatică mânare dinlăuntru.
Dar înţeleg, bună doamnă Angela Baciu, că aţi vrut să întrebaţi: care-i cartea ce v-a chinuit dulce cel mai mult. Mult ca durată, mult ca intensitate.
Este romanul Grădinile ascunse (apărut recent). M-a chinuit dulce şi mult: ca durată întâi. Romanul acesta are o vârstă notabilă. Are deja un curriculum! Intr-o formă embrionară, a fost schiţat prin 1973, când eram asistent universitar la Suceava. Într-o formă structurată, capitolată, romanul s-a născut în 1984, la Bucureşti: s-a născut în acelaşi an cu fiica mea, Tamara. De altfel, naşterea fiicei a dat un alt sens proiectului iniţial. La început, această proză era un exerciţiu de supravieţuire, în vremi siluitoare. După naşterea fiicei, s-a mai adăugat un sens: l-am simţit ca pe o poveste pentru ea, jucăria ei, zestrea ei.
Romanul acesta are subiect, intrigă, are personaje, întâmplări. Este vorba de păţaniile unui om ajuns în "ţara hazardului", în ţara dresajului total, în ţara dictaturii perfecte, a dictaturii desăvârşite - la concurenţă cu Dumnezeu! aş zice.
În această "ţară" (la început, un oraş: o Suceavă concentraţionară; apoi extinsă la un continent, la o planetă!) - un om caută grădinile. Un om urmat de alţi oameni. Un om cu statut antropologic enigmatic (ca noi toţi) caută grădinile ascunse. Cititorul va vedea cum şi unde le-ar găsi.
Am terminat cu regret acest roman. În sensul că scrisul la el devenise nu doar un "canon", ci şi "raţia" de bucurie zilnică.
În 20
