Trei echipe englezesti in semifinaleleLigii Campionilor si cu asta am terminat discutia: Premiership e cel mai tare campionat al lumii. Acest citat viguros tradeaza o foarte fragila capacitate de observatie si inca o si mai subnutrita cunoastere a istoriei recente prin care fotbalul englez tine sa isi renege traditia. De asemenea, o fuga pripita spre concluzii. Masacrul mental pe care il presupune sangerosul nostru citat continua cu un cocteil de aroganta si suficienta special preparat pentru amatorii de fotbal fara fond. Dar ce nu tradeaza citatul de mai sus? Cu exceptia aprigului si de pretexte iubitoriului Anchetator Voiculescu, nimeni si nimic nu se poate lauda cu o densitate mai mare de judecati gresite si prejudecati inflorite. Cum s-a ajuns aici, pe acest platou care propune privirilor naive o iluzie de cea mai convingatoare policromie si cel mai nesigur continut? Cicluri dupa cicluri Ipoteza triumfului englez nu se prezinta neinsotita. Ea e inconjurata de o traditie remarcabila. Fotbalul european de club a mai aratat ca o chestiune de familie engleza. Intre 1975 si 1985, cluburile englezesti au ajuns de 9 ori in finalaCupei Campionilor Europeni si au invins de 7 ori. Au fost vremuri de carantina continentala. Cluburile europene au petrecut 10 ani, lipite de peretii garii prin care treceau, in mare viteza, expresuri englezesti plecate de la Liverpool, Birmingham (Aston Villa) si Nottingham (Forest). Cu alte cuvinte, ce vedem acum, dupa finala pierduta anul trecut de Arsenal si finala pe care o va juca, la Atena, cel putin o echipa din Anglia, pare sa repete un ciclu. Nimic mai atragator si nimic mai problematic decat aceasta formula de descriere a istoriei fotbalului european de club. Intr-adevar, a existat o era de dominatie autoritara si prelunga a fotbalului jucat de cluburile engleze. Sir Alex Ferguson, stalp sapiential al fotbalului european, recunoaste a