Verbul a (se) tira şi substantivul tiră sînt destul de vechi în lexicul argotic românesc. Se pare că au aparţinut iniţial limbajului "tehnic", al hoţilor de buzunare; apoi, cum se întâmplă adesea, verbul a intrat în circulaţia mai largă, argotic-familiară. În cele mai recente înregistrări on-line ale argoului românesc, verbul e prezent (deşi, cu stîngăcii de redactare, nu numai la litera T, cum ar fi normal, ci şi la A: a se tira); este ilustrată mai ales construcţia cu pronumele reflexiv şi cu sens de deplasare, "a pleca": "io mă tirez acas"; "S-a tirat prostu' aseară când a văzut că iese cu scandal" (123urban.ro). Într-unul din dicţionare sînt cuprinse şi alte sensuri ale verbului, "a fura" sau "a ascunde" un obiect: "Tirează şi tu ţigările că ăştia nu au niciodată, da' ne fumează pe noi!" (dictionarurban.ro). Ambele sensuri apar şi în presă: "Tirează (ia portofelul)" (RL = România liberă, 2455, 1998, 6) sau în memoriile lui "Fanfan, rechinul puşcăriilor": "Îl bunghesc pe nea Cazacu tirînd o carte la saltea" (M. Avasilcăi 1994: 29). Alte atestări recente, culese din Internet, confirmă răspîndirea verbului, mai ales cu sensul "a pleca": fie în construcţia cu pronume reflexiv - "io mâine mă tirez până în Grecia" (connect.co.ro); "mă tirez cu fruntea sus!" (animale.ro), fie, mai rar, cu pronumele expletiv o: "eu o tirez în bloc" (mitnick.weblog.ro); "Marea Britanie o tirează din Irak!" (dannitablog). Rar, verbul apare chiar ca intranzitiv, neînsoţit de nici o formă pronominală: "De ce nu se duc, toţi cei care tirează de la ore, să caute un loc de muncă şi să lucreze?" (linkmania.ro). Desigur că structurile au apărut prin analogie cu cele ale altor verbe familiar-argotice cu sens apropiat: a se căra, a se uşchi vs. a o uşchi, a o şterge, a o tuli etc. A se tira e prezent în toate dicţionarele noastre de argou (Tandin 1993, Croitoru Bobârniche 1996/2003, Volceanov 1998/