Debutul cel mai spectaculos de dupa 1989 mi se pare al lui Dumitru Gorzo. Arta lui entuziasmeaza sau irita - cel mai clar semn ca Gorzo exista pe scena artei romanesti. E direct, subiectiv, original, socant, dar nu refuza nici anonimatul artei stradale. Coconii roz de coca lipiti pe cladirile bucurestene acum cativa ani nu au trecut neobservati. Unii s-au speriat si au crezut chiar ca ar fi vorba despre traseele initiatice ale unor secte. Stencilurile pline de haz cu Ceausescu-ingeras puteau fi vazute pana prin Transilvania.
Gorzo e din Ieud si picteaza (printre multe altele) tarani din Maramures. E o dovada de curaj sa te mai atingi azi de figura taranului, subiectul atator investitii si mize ideologice de la clasicul Nicolae Grigorescu incoace. Pentru unii, a picta tarani inseamna a reedita pasunismul, pentru altii a-i privi ireverentios, desi cu tandrete discreta, asa cum face Gorzo, e un sacrilegiu. Continuandu-l pe Ion Grigorescu si imaginile lui din anii '70-'80, taranii lui Gorzo sunt vazuti sociologic, realist-fotografic, intr-un decor minimal de vargaturi colorate acid ca zadiile minimalist-abstracte ale maramuresencelor. Dar Gorzo face din ei, in egala masura, personajele eroicomice, fabuloase, kitsch, ale unui basm postmodern. Nici o analiza sociologica nu ar prinde mai bine decat Gorzo tipul maramuresanului de azi, aflat intr-o dubla marginalitate, la marginea Romaniei si la marginea Europei care-si remodeleaza nonsalant arhaismele fara sa le paraseasca cu totul.
Pentru Gorzo nu exista tabuuri de nici un fel. Explorarea sexualitatii basculeaza spre pornografie intr-o pictura cu abilitati de virtuoz. Ciopleste frust ca un dulgher taran reliefuri colorate strident, care trimit ca spirit si factura la cimitirul vesel din Sapanta, dar si la arta de esente tari a hispanicilor californieni sau sud-americani. Relieful, gen hibrid intre pict
