De la Trainspotting incoace, Danny Boyle isi cauta drumul si, poate, scenaristul. Momentan il testeaza pe Alex Garland, care insa ramane in aceasta faza dupa trei pelicule semnate impreuna. Si asta pentru ca nici „The Beach“, nici „28 Days Later“ nu au dat semnal simbiozei asteptate. Si, dupa cum se va vedea in continuare, nici „Sunshine“ nu ne aduce revelatia.
Sunt destule opinii care categorisesc filmele lui Boyle drept zombie. Ciudate. Fara cap si coada, in acceptiunea clasica a termenilor. Ceea ce se aplica in mod sigur ultimei sale productii. Regizorul a intrat, curajos, pe terenul minat al filmelor SF.
Dar nu va ganditi la „Alien“ sau la „Odiseea spatiala 2001“, ci mai degraba la „Solaris“ sau la nuvelele din Almanahul Anticipatia de odinioara.
Desi greu de incadrat intr-o anume categorie, pentru ca are cate putin din fiecare, „Sunshine“ este totusi un SF britanic. Adica ne-american. Este adevarat, subiectul il constituie o misiune spatiala cu echipaj uman, trimisa de pe Terra sa „reaprinda“ soarele, a carui moarte ameninta Pamantul cu bezna si glaciatiunea totala cu ajutorul unei explozii de mari dimensiuni.
Chiar daca filmul nu se bazeaza prea mult pe efectele vizuale gen „Star Trek“, scenografia nu l-ar face de rusine nici chiar pe George Lucas. Dar asemanarile cu productiile americane de gen se opresc aici. Intriga transcende vizualul, iar accentele metafizice si religioase transforma totul intr-o alegorie dinamica.
Problemei generale de viata si moarte - opt oameni sunt trimisi sa salveze omenirea - i se subsumeaza una aparent minora: nu doar ca din cauza unei erori umane nava nu va mai avea oxigen pentru intoarcere, dar pentru a-si indeplini misiunea este nevoie de cateva sacrificii „in avans“, adica mai putine guri care sa respire.
Nu veti asista nici la vreo tragere la sorti cu paie,