14 martie 2007: Vad pe fereastra trenului cimpii si dealuri verzi, muntisori bombati. Unele case vechi, construite din piatra de piatra, acoperite cu muschi. Satele sint inghesuite pe cite un virf de deal, inconjurind o biserica. Soare mult, aer cu iz de mare, sarat. Oriunde ai fi in Italia, daca te cocoti pe virfurile picioarelor si iti intinzi gitul si apoi nasul si mirosi, neaparat vei simti iz de mare. E cald in tren. Un tinar grasut, la vreo 35 de ani, imbracat in trening si adidasi, tinind o sacosa de plastic intre picioare ii cere barmanului care trecea cu caruciorul de la vagonul restaurant trei pahare de plastic ca sa serveasca domnisoarele din compartiment cu suc din sticla din plasa. E cald, foarte cald! Iar el, surprinzator, spune la un moment dat: „Pina si Hristos s-a oprit la Eboli!“.
Potenza e un oras foarte mare, din care eu am vazut foarte putin: centrul, adica virful dealului, partea veche, daca se mai poate spune asa. Cutremurele care au facut ravagii o data la o suta de ani au distrus mare parte si din acest centru, ultima oara in 1980. Ceea ce vedem azi sint doar edificii reconstruite.
Acest centru e de fapt o strada lunga ca spinarea unui peste oceanic. Capul e Turnul, ramasita a vechiului Castel de aparare de unde se vede toata valea ce inconjoara orasul, iar coada e Porta San Gerardo, cu statuia Sfintului. Perpendicular pe aceasta linie, alte citeva stradute taie vechiul centru in citeva puncte. La capatul lor erau cindva vechi porti de intrare in oras: Porta San Giovanni, Porta Salsa, San Luca. Se mai pastreaza doar citeva. Tot in centru e si Teatrul, Primaria si Muzeul de Arheologie Dinu Adamesteanu (!). Nici o piata in care sa simti ca poti lua loc sa-ti tragi sufletul, ci doar citeva „largo“, cum le spun ei, adica stradute cu cite un colt un pic mai lat unde gasesti un copac la umbra caruia se odihneste o banca. Cu oras
