Intr-un articol publicat in Frankfurter Allgemeine Zeitung chiar in ziua de Sfintul Gheorghe, Viktor Erofeev, cunoscutul romancier rus, tradus in anii din urma si in limba romana, vorbeste despre Rusia contemporana ca despre un „sloi de gheata plutind in deriva“, dar nu spre vest si nu in directia consolidarii societatii civile si a democratiei. As fi tentata sa preiau metafora lui Erofeev pentru a descrie scena politica din Romania noastra cea de toate zilele, daca nu mi-as pastra (inca!) speranta ca, mai devreme sau mai tirziu, actuala criza a institutiilor statului va avea un deznodamint european. Avalansa declansata la inceputul lunii ianuarie de fosta sefa a Cancelariei prezidentiale a scos in evidenta fragilitatea raporturilor institutionale de la noi, precum si deficitul de autoritate al principalelor institutii ale statului – rind pe rind, Parlamentul, Guvernul, Presedintia, Curtea Constitutionala si-au dovedit limitele si vulnerabilitatea. Cauzele sint de natura deopotriva legislativa si umana.

Pe fondul unei legislatii arborescente si confuze, care nu exceleaza prin claritatea formularilor si precizia termenilor – vezi, in acest sens, motivatia Curtii Constitutionale privind propunerea de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei, in care CC ia in discutie faptul ca „textul constitutional nu defineste notiunea de fapte grave“ – devine tot mai evidenta precaritatea clasei politice autohtone. Daca nu sintem originali in privinta crizelor politice, frecvente si in democratiile traditionale, ceea ce ne singularizeaza este imposibilitatea de a le depasi fara convulsii sociale. Istoria ultimilor saptesprezece ani ne arata ca, in Romania, institutiile statului sint functionale doar in masura in care persoanele care le reprezinta la virf au calitati umane, profesionale, morale sau manageriale. Aceasta personalizare excesiva a institutiilor autoh