Toata agitatia electorala, propagandistica si circumstantiala nu trimite, in mod necesar, la o expresie pozitiva a democratiei. De altfel, de la ciobanul fara oi (José Bové), la diva fara voce (Ségolène Royal) ori la extremistul fara zvastica (Jean-Marie Le Pen), toti candidatii sint, in genere, impartiti intre inalta stima pe care o au pentru ei insisi si obligatia de a frecventa, vreme de citeva saptamini, plebea. Un exercitiu de echilibristica al carui estetism este mai apreciabil in gimnastica ritmica decit in politica, unde nu are nimic erotic, nici fermecator.

Dar, ca orice alegere, si alegerile prezidentiale franceze au cel putin un avantaj: ele amuza poporul (daca nu chiar il intereseaza...). Au, cu alte cuvinte, toate ingredientele unui scenariu de commedia dell’arte: suspans, tradari, emotii, preacurvii. in doze diferite, desigur, de la un cincinal la altul. Spectacolul oferit de candidatii „revolutionari“, „altermondialisti“, ca si de dreapta dreptei, este dintre cele mai febrile: manevre, declamatii, cutite scoase. Ceea ce este nou, insa, in alegerile din acest an tine de o confuzie a discursurilor si de dificultatea de a face diferenta intre comportamentul candidatilor „seriosi“ (in sensul ca au sanse sa ajunga in turul al doilea de scrutin) si cel al candidatilor „de mina a doua“ (care nu le au, dar care polueaza undele, facind totul pentru a lasa impresia contrara). Desigur, diferente exista, iar ele apar in program.

Promisiuni sint peste tot, dar, spre deosebire de ceilalti, candidatii „seriosi“ se dovedesc mai vigilenti: avind sanse mai mari sa fie alesi, risca sa fie judecati ulterior pe masura promisiunilor lor si sa dispara de pe scena politica, asa cum s-a intimplat cu Lionel Jospin in 2002.

Ce inseamna, in acest context, a exista politic? inseamna a cistiga o vizibilitate mediatica, de pilda, a fi invitat la bal