Andriy Zholdak a decis sa-si aduca si el contributia la stralucirea teatrala a Capitalei europene a culturii, Sibiu. El teoretizeaza necesitatea de a-i chinui pe actori, fizic si psihic. Ideea este ca actorul, o data adus la extrema incordare si la limita epuizarii, fiind busit, dezgolit, umilit, batjocorit, ajunge sa absoarba energia spectatorilor, pentru a si-o spori pe a sa si a se depasi. Asteptarea tensionata a iminentei actului de cruzime este inlocuita cu prezentarea sa pura si dura. Expunerea violentei dezlantuite in filme ca Patimile lui Cristos, asa cum a facut-o Mel Gibson, impresioneaza mai putin, spectatorul invocand trucajele pentru a se linisti.
Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, regizorul statea, timid, in umbra actorului. Rostul lui era sa-l ajute pe actor sa straluceasca. Moliere-regizorul il punea in valoare pe Moliere-actorul (si, desigur, pe Moliere-dramaturgul). Nu cunoastem numele regizorilor care le-au secondat pe M-elle Mars, Rachel, Sarah Bernhardt sau Rejane. Stanislavski a fost primul regizor care si-a depasit "fisa postului", fiind profesor si antrenor. Gordon Craig si, mai apoi, Meyerhold si Vahtangov si-au dorit actori ca niste mecanisme perfecte si docile. S-a consolidat apoi pozitia regizorului ca ideolog si teoretician inovator, a carui conceptie de ansamblu asupra spectacolului pune in umbra prestatia actoriceasca. Subordonati, dar nu suprasolicitati, actorii s-au acomodat cu noua lor pozitie, mai umila. Din vedete, au devenit marionete.
Cand regizorii si-au indreptat din nou atentia catre actori, nu s-au mai multumit sa le valorifice talentul, ci au inceput sa le modeleze corpul si comportamentul. Nu s-au marginit doar la actorii de teatru, i-au obligat si pe cantaretii de opera sa-si reduca tonajul si sa emita sunete delicate din pozitii contorsionate. Maria Callas a acceptat orice, motivand ca, daca n-o face