Dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale e-un capăt de frază călinesciană care a creat un complex. Acelaşi pe care părintele lui s-a zbătut, într-un fel, să-l vindece, lăsînd impresii, studii, note despre capodopere universale trăgînd, prin comparaţie, scrierile în româneşte spre apele repezi ale literaturilor mari. Antologate de Vasile Nicolescu şi Adrian Marino într-un volum masiv, aceste "deschideri" au apărut, în 1967, la Editura pentru Literatură Universală. Cu titlul Scriitori străini. Scriitori, iar nu scrieri, pentru că a face cunoştinţa unor firi diferite, care au absorbit şi au vărsat în pagină un anume specific e ceea ce-l interesează pe Călinescu. Din prefaţa lui Marino, memorialistică tandră şi încercare de înţelegere a motivului din spatele acestei infidelităţi făcute din cîte-o căsnicie în fiecare literatură, iese un program al criticului-publicist, şi şef de şcoală: rodarea tinerilor în eseistică, în comparatistică, spre a le da abia la sfîrşit, trecuţi prin lărgimile erudiţiei, puterea unui verdict estetic în deplină cunoştinţă de cauză.

Literatura română, şi critica ei, trebuie să-şi caute, aşadar, metoda citind vieţile marilor familii, aproximîndu-şi locul în ierarhii făcute de mult, şi bine. Şi lista începe cu latinii. Horaţiu, fiul libertului e un studiu despre origine socială, prejudecată şi fineţe. O credinţă frumoasă, aceea că literatura are, asupra sorţii, neîngrădită putere, trăieşte în fiecare rînd despre un poet care putea să spună, el, sămînţă de sclav, în faţa lumii de caste, sînt fiul operelor mele: "...vei spune că deşi născut din tată libert şi cu puţină stare,/ Am desfăşurat aripi mai mari decît cuibul./ Aşa încît ceea ce tai de la neam, să împlineşti la virtuţi." (Epistole, I, 20). Totuşi, într-o lume a norocului schimbător, a strînge pînzele prea umflate din calea vîntului e un tribut adus