Emilian Marcu Cand ii este mai greu si mai greu fiecarui presedinte al Romaniei dupa 1990 si ii crapa maseaua in gura de emotie si de necaz, se apeleaza, cu surle si cu trambite, la reanimatul nostru din debaraua istoriei, sa intervina si sa faca ordinea necesara pe scena tarisoarei. "Medici" platiti cu multi, multi arginti de pe la diverse cotidiane puse in slujba cutarui sau cutarui presedinte, care in functie de platitor devin oficine sau oficioase de serviciu, fac eforturi si clabuci la pix si pun pe picioare, pe nimeni altul decat, ati ghicit, pe Theodor Stolojan. Ploua, ninge, e soare sau e nor, e frig de crapa pietrele sau caldura mare ca in scrierea lui Caragiale, reanimatul de serviciu raspunde prezent, chiar si prin somn, chiar si atunci cand nimeni nu il striga. Raspunde prezent din instinct. El este mereu pe faza gata sa se jertfeasca. O spaima fara de leac si fara de sfarsit il cuprinde acolo in debaraua istoriei. Simte cum il cuprinde pustiul si singuratatea si dorinta de a iesi in lume ii da ghes.
Gesturile aproape robotizate, cuvintele muscate cum ai musca dintr-un mar solzos (in copilarie il numeam mar rapanos), adancimea imaginilor din priviri, aproape terifiante (femeilor insarcinate nu li se recomanda o intalnire, mai ales noaptea, cu un astfel de personaj), sunt toate acestea armele preferate, de serviciu, ale personajului cu pricina.
Si, recunosc fara putinta de tagada, ca Theodor Stolojan este un personaj.
Descendent din marea familie rosie de dinainte de 1989, turnandu-si cernusa pe cap atunci cand simte ca este nevoie, si din pacate este mereu nevoie sa o faca, dar nu prea multa sa nu faca risipa si sa nu mai aiba in caz de extrema urgenta, clamand cat de atasat este el de unul sau altul dintre presedinti, Draga Stolo (este pedi-gri-ul sau curent) isi schimba culoarea cu o viteza mai mare decat a prototipului sau: cam
