Am ajuns la Il Diavolo intr-o zi cand nu am mai gasit locuri la cafeneaua alaturata. Cum zona Hanul lui Manuc nu ofera prea multe alternative, ne-am oprit, cu inima stransa, in "localul diavolului". Firma de afara e inspaimantator de urata, cu flacari carliontate pe fond rosu, amintind de tricourile de supraelastic ale baietilor de cartier sau de desenele de pe motocicletele "tunate" ale rockerilor. Prin contrast, interiorul pare chiar prietenos, rasufli usurat descoperind un spatiu eclectic, fara o personalitate pregnanta, dar suportabil. Am avut si sansa sa prindem un loc spre strada, in apropierea unui geam ridicat. Peretii sunt incarcati la maximum, fara sa precizeze insa vreun stil: rustic prin grinzi de lemn, oale de lut si ghirlande de ardei, retro prin aparatele de radio, sofisticat thrashy prin zonele de perete jupuite pana la caramida; cireasa de pe tort e muzica, electro de Cristal… Pe scurt, restaurantul mimeaza un aer select, "glam de centru", dar puterile lui nu sunt pe masura dorintei. Doar preturile se ridica la nivelul ambitiei – pizza 15-20, pastele ceva mai ieftine, berea de la 6 lei in sus, ciorbele de la 8 la 10. Meniul are parte de aceeasi incoerenta, osciland indecis intre italian si casual romanesc – pe langa pizza, paste, penne, lasagna, ciorbe, griluri, tocanite camuflate in sosuri; cum vine vorba aia mai noua, "mici, pizza, d’astea d’ale noastre".
Racii de mare cu salata si sos rosu costa "doar" 21 lei. Pe hartie suna bine, in realitate mai putin: racii de mare sunt niste banali creveti, iar sosul rosu ascunde realitatea unui sos marinat condimentat din belsug cu leustean proaspat, care da delicatesei un gust curat oltenesc. Portia e infima – ca la caviar, pe un pat de salata inalt de 4 centimetri se intinde o pelicula din compozitia descrisa mai sus. Pizza messicana (15 lei) are o crusta meschin de subtire, sos de rosii, branza, porum