Cum mi-am petrecut libertatea
Ziua libertăţii presei a fost tristă. M-aşteptam să se caute cazuri, să se discute despre ziarişti care au suferit din cauza unor opinii sau articole. N-am găsit mai nimic din asta. a fost mai degrabă un prilej de filozofare fără obiect. A venit un raport din care am dedus că presa românească e doar, aşa, pe jumătate liberă.
Realitatea a încercat o discuţie despre moguli numai că “eroii” nu s-au prezentat. N-a ieşit. pentru că mogulii erau acasă, urlau la angajaţi (a se vedea Voiculescu şi Firea). Vîntu a intrat în direct de la Viena dintr-un decor cu ceas vechi şi chestii aurite şi a garantat arogant libertăţi pînă în punctul în care ajungi să lauzi Al Qaeda. Cît timp există acea aroganţă şi nu există o contrapondere din partea breslei, libertatea jurnalistului rămîne la stadiul de capriciu. Mă deranjează ideea, parafrazez oarecum din Tolontan, că sînt liber doar pentru că aşa vrea unul sau altul.
O să înşir cîteva probleme ale presei aşa cum le văd eu şi aştept să le comentaţi:
Prima şi cea mai mare acum: AUTOCENZURA. Dacă cineva îţi toarnă în ureche tot timpul că n-ai făcut bine că ai scris aia sau aia pînă la urmă eviţi, pentru liniştea ta, să mai abordezi subiecte incomode. E problema pe care am întîlnit-o cel mai des printre ziarişti.
Comenzile. Există locuri în presă unde campaniile se fac la comandă. mai are rost să amintesc de Voiculescu sau Stănescu sau cazuri din istoria TVR? Aşa stau lucrurile.
Nu există loc pentru obiectivitate sau încredere în profesionalism. Lipsa de susţinere pentru un jurnalist care se aruncă de unul singur în reflectarea unui subiect dificil îi poate fi fatală.
Presiunea clienţilor de publicitate. Afacerea cu presa este una încă fragilă. Ce te faci dacă pierzi un client mare de publicitate dupa un articol? Nu mai bine eşti precaut şi nu te iei de el? Ziarele care