Episodul 3. Spitalul
Lumini aprinse brusc. Usi trantite cu nepasare. Larma guresa de voci feminine, unele prea subtiri, altele prea groase, masculinizate. Caldari cu apa zanganind, carpe umede impinse cu matura (si cu cata ciuda!) pe ciment, lovindu-se parca intentionat de picioarele metalice ale paturilor, raspandind in jur un damf de praf si apa murdara. Corpuri rasucindu-se pe saltele cu arcuri care scartaie. Cascaturi zgomotoase, oftaturi, un chicotit singular. Si mirosuri. Tot felul de mirosuri. Sudoare, mancare rece invelita in hartie unsuroasa, sange. Sange scurgandu-se lent si persistent. Din tine. Din celelalte.
- Haide, mamicilor, la alaptat! I-auzi-i p'aia mici!
O voce groasa, in contrast cu diminutivul rostit. Si, deodata, perceperea unor glasuri firave, din incaperea de alaturi.
Genele se zbat scurt si repede, pleoapele se intredeschid, franturile de vise care mai apasa inca trupul istovit, tintuindu-l in nemiscare, isi pierd incet din consistenta si din culoare, isi strang miezul in cochilia retrasa intr-un colt al mintii, asteptand zabavnic urmatorul pas inspre afara. Un trup incepe sa se destinda, sa-si aminteasca, inca somnolent, ca poarta acelasi nume si totusi nu mai e la fel ca ieri. Marga Ordeanu se ridica usurata de greutatea pe care n-o mai simte in interior, dar inca foarte slabita. Ramane o clipa in capul oaselor, privind la forfota din jur, incercand sa ghiceasca de la altele ce are de facut.
- Hei, mamico, un' ti-e halatu', un' ti-e papucii?
Marga Ordeanu se uita blocata in jur, cautand raspunsul.
- Fir-ar a dracu' de viata, ca toate s'teti la fel! mormaie vocea groasa a femeii desirate, cu matura intr-o mana, ca un sceptru regal, si cu cealalta mana in sold.
- Nu cred ca am halat, sopteste Marga fara vlaga. S-a petrecut totul foarte repede. M-a luat Mihai imediat...
- Te-a luat cin'
