"Imi place sa cant, sa desenez, sa le predau studentilor . de la Universitatea de arhitectura, iar uneori, . chiar imi ies bine toate aceste lucruri".
Nu e usor sa-l descosi din toate "cusaturile" pe Alexandru Andries: si arhitect, si muzician, si compozitor, si grafician, pictor si scriitor si... O personalitate complexa, care se dezvaluie astazi cititorilor nostri, altfel decat in calitatea sa de muzician...
O lovitura sub centura
- Alexandru Andries, desi sunteti o persoana publica de mare audienta, pare ca va traiti viata in cerc restrans: mediul universitar, cel artistic, un cerc mic de prieteni. Va feriti de zgomotul lumii exterioare? Are nevoie un artist de turnul de fildes pentru a putea crea?
- Nu cred ca sunt rupt de realitate, dar nici nu incerc sa spun ca ma simt bine atunci cand ies din mediul universitar de elita sau cand cobor de pe scena in strada, cu toata nebunia si lipsa de educatie a lumii din jur. Eu asa functionez, si cand compun, si cand lucrez la proiectele de arhitectura: trebuie sa fiu singur, cu ideile care ma bantuie, cu pianul si cu planseta. Iar cei care ma ajuta in proiectele mele, si muzicale si de arhitectura, sunt prietenii mei, fie ca sunt muzicieni, instrumentisti, impresari, producatori sau colegi de catedra la universitatea de arhitectura.
- Cu atata muzica in sange, cum de v-ati facut arhitect?
- N-a fost ceva dinainte stabilit. Eu am vrut sa ma fac pictor. Mi-a placut de mic desenul. Chiar am urmat niste cursuri la Scoala Populara de Arta, dar n-am ajuns sa studiez pictura la Academia de Arta, din pricina unei "lovituri sub centura", primita chiar cand eram mai vulnerabil. In penultimul an de liceu, am participat la un concurs international de desen, care avea ca miza o bursa la Belle Arte in Paris. Desi lucrarile mele au iesit pe primul loc, a fost trimis fiul unui secretar de