Emilian Marcu De mai mult timp ma tot intreb cum de a ajuns Romania de astazi intr-o asemenea fundatura, intr-o asemenea criza morala profunda? Din nefericire, nu am gasit prea repede raspunsul. Insa intr-un tarziu, dupa cazne si framantari, am putut sa strig: Evrika. Din intamplare descoperisem ceea ce cautam. Descoperisem piatra filosofala, aceea care fierbe la foc mocnit in gura sarpelui, piatra cu care, in copilarie visam sa deschid seifurile comorilor lui Monte-Cristo, de care eram fascinat, sau, de ce nu chiar portile cerului, sa-mi gasesc bunicii plecati prea repede. Si raspunsul cautat, ca toate lucrurile simple, era chiar langa mine.

Nu trecusera mai mult de doua saptamani de la alegerile generale din 2004, cand pe micul ecran la unul din posturile de televiziune, am descoperit figura unui cunoscut, proaspat ales al poporului (de fapt asa cum se spune mai nou al corpului elector), un tinerel de 28-30 de ani. Imbracat dupa moda cea noua, adica asemenea cioclilor, cu costum negru si cu un parpalac pana aproape de pamant, tuns boxer (cu parul scurt), omul nostru isi intrase, pe deplin, in paine desi nu cunoscuse nici holurile pe care urma sa se preumble in urmatorii ani. Stiam ca a candidat si ca a si fost ales ca deputat. M-am gandit atunci ca este chiar un lucru bun ca incepe, incet-incet sa se improspateze clasa politica. Tinerii, cei care vor fi conducatorii Romaniei de maine, incep sa invete, sa capete experienta.

L-am privit, pe micul ecran, pe tanarul despre care facem vorbire aici, si l-am apreciat, dar starea aceasta a avut o viata scurta, pentru ca insul avea sa ma deceptioneze rapid. Dar nu faptul ca tanarul nostru politician m-a deceptionat a contat, ci modul lui de a gandi si mai ales ca multi dintre ei (din nefericire prea multi), cei alesi, gandesc la fel.

La intrebarea reporterei, o intrebare simpla, tanarul si-a