Ca în fiecare an, de la un timp încoace, ziua de 3 mai - Ziua Internaţională a Libertăţii Presei - a fost sărbătorită de clasa jurnalistică, după puteri şi interese, cu seminarii, beri şi dezbateri televizate. În fiecare an (acesta fiind al şaptelea, gurile rele au spus că "i-am făcut libertăţii presei de şapte ani"), celebrările au o temă dominantă, un fel de dilemă definitorie. Cea de anul acesta s-a cantonat pe transparenţă în mass-media: cine ce deţine în presă, ce altceva mai are, cui vinde informaţia şi cu ce bani procură "marfa". În termeni tehnici, s-a vorbit de transparenţa proprietăţii şi a surselor de finanţare în mass-media. Vast program! În fond, de ce s-ar simţi proprietarii de media împinşi (atraşi?) spre transparenţă? Care ar fi obligaţia lor - sau beneficiul - dacă şi-ar declara făţiş proprietăţile şi sursele de finanţare? Transparenţa proprietăţii de media a fost multă vreme un tabu în România. Din motive care ţin în egală măsură de propria opţiune şi de "cultura" pieţei, proprietarii de media nu au oferit voluntar informaţii privind controlul asupra mijloacelor de comunicare în masă dincolo de limita minimală impusă de lege. Legea Audiovizualului cerea astfel de informaţii la momentul obţinerii licenţei - iar solicitanţii ofereau doar primul "strat" de proprietate - de regulă, companii no-name. Pentru presa scrisă nu exista nici un fel de obligaţie de gen. O investigaţie de un an în hăţişul acţionariatului acestor companii a creionat o bază de date a proprietarilor de media - www.mediaindex.ro - care ne lasă să vedem cît de puţini sînt aceia care fac doar afaceri de media (înţelese în definiţia largă acceptată de UE, care include şi film, muzică şi tehnologii neconvenţionale) şi că majoritatea operaţiunilor de media au în spatele lor (sau alături de ele) afaceri din domenii mult mai profitabile, cum ar fi petrolul, cheresteaua, industria alime