Poezia celor mai tineri poeti - s-a observat deja - transgreseaza genurile literare si vehiculeaza o doza de subiectivism ce poate avea radacini in poezia americana (Frank O'Hara, robert creeley). Ma despart insa de Adrian Schiop, prefatatorul cartii* pe care-o analizam azi, care afirma ca versurile poetei "NU sunt poezie, ci pur si simplu altceva".
Meritul acestor tineri cred ca e tocmai acela ca largesc granitele poeziei; mai exact: ne prezinta o epura a realitatii globale (launtrice, exterioare, ontologice etc.), simturile lor actionand simultan, sinestezic, holografic. Sigur ca nu reusesc asta in toate poemele, sigur ca exista si versuri mai exterioare, dar acestea, prin contrast, subliniaza clar reusitele. Un limbaj epurat de greutati expresioniste si de bizarerii suprarealiste, o transcriere a unor impulsuri, un ecou venit dinspre copilarie ori dinspre acea ascunsa zona a inefabilului care ne balanseaza pedestrele activitati cotidiene, iata mijloacele de persuasiune ale lui Gabi Eftimie. Asa se face ca descrierile cele mai anodine capata valente magice, detalii nu neaparat foarte noi ne cuceresc cu prospetimea lor, o litanie insidioasa deschide drum fanteziei si reveriei. Doar un poet autentic stie sa faca asa ceva. Doar un poet caruia i se dicteaza textul poate sa-si obiectiveze in cuvinte simtirile strict subiective. O instanta de dincolo are grija de coeziunea intrinseca a fabulatiei. Inima poetului e deschisa, simturile lui sunt vii, angoasa existentiala/ existentialista este transmisa cititorului:
"era prietenul meu cel mai bun// ii tineam mana pe capul meu in timp ce dormea/ sa simt caldura si linistea si ii povesteam/ despre pietrele pe care le ridicam cand eram copil/ sub care gaseam gandaci si taratoare/ ii spuneam despre un loc unde ploua intruna/ si unde/ atunci cand vor sa moara/ oamenii se culca pe jos cu gurile deschise/ cu fetel
