În februarie 2005, ajuns la Ierusalim pentru tradiţionalul târg de carte, nu ştiam prea multe lucruri despre viaţa culturală a evreilor originari din România. Fireşte cunoşteam câteva nume de scriitori (Leon Volovici, Virgil Duda, Moshe Idel, Mirel Brateş, Gina Sebastian Alcalay etc.), dar nu mi-am pus niciodată problema existenţei în Israel a unui posibil mediu cultural în limba română, a dezbaterilor şi schimburilor de idei între oameni născuţi şi formaţi intelectual în această parte a Europei.

Fiecare zi petrecută la Ierusalim a fost pentru mine o mare revelaţie în plan cultural. În primul rând am avut revelaţia găsirii unei surprinzător de largi comunităţi de vorbitori de limba română. Oameni plecaţi din ţară de 20, 30, 40 de ani sau chiar din perioada războiului, vorbitori ai unei limbi române splendide, îşi aminteau cu infinită nostalgie chipuri de demult şi locuri întipărite definitiv în sufletul lor. Veniţi la standul României, mulţi dintre ei solicitau câte o carte "mai uşoară" pentru a se (re)familiariza cu scrisul în limba română pe care îl deprinseseră în primii ani de şcoală, dar de care se despărţiseră în deceniile trăite în Israel. Chiar dacă unii dintre ei spuneau că nu mai citiseră o carte în româneşte de jumătate de secol, toţi vorbeau o limbă română fără cusur, ornată pe alocuri cu suprinzătoare prospeţimi lexicale şi stilistice. Toţi savurau cu nesaţ veştile de acasă, faptul că veneam de acolo devenea în ochii lor calitate în sine, bucuria întâlnirii le lumina chipul, sentimentalismul iriga toate nervurile conversaţiei. Dialogul cu aceşti oameni dobândea consistenţă nu în planul cunoaşterii, ci în cel al trăirii. În niciun loc din lume, reîntâlnirea cu spiritualitatea românească nu provoacă atâtea emoţii ca la Ierusalim. M-am trezit abordat în hotel sau pe stradă de oameni necunoscuţi, bucuroşi de faptul că m-au auzit vorbind în limba română