O placuta surpriza ne-a oferit intr-o noapte incinsa de mai si de sperante – luam si noi un Premiu sau nu? – canalul TVR Cultural, prin programarea neasteptata a capodoperei lui Federico Fellini, devenita punct de referinta in istoria cinematografiei, dar si a Festivalului de la Cannes, numita La dolce vita. La dolce vita a fost ani in sir filmul meu preferat. Asa cum unei persoane iubite ii era foarte apropiat inimii inconfundabilul Casablanca. Asa cum mama era tulburata de Totul despre Eva, cu o actrita, Bette Davis, care pe mine nu m-a impresionat niciodata – gusturile sint de nediscutat, recunosc – iar saracu’ tata nu era miscat decit de O noapte furtunoasa a lui Jean Georgescu, cu Radu Beligan, Venturiano tinar si ferice, cum este si astazi. Am tot spus, fiecare cu filmele si viata lui. Dar sa nu divagam prea mult si tare, chiar daca am facut din trancaneala, taifas si comentarii o adevarata arta. Arta de a da cu gura, ca mod de creatie, arta trancanelii ca forma de supravietuire de dincolo de bine si de rau. Despre ce era vorba ?

Sigur ca fiind la concurenta cu botezul progeniturii cuplului Monica Gabor si Irinel Columbeanu, transmis in direct de un alt post de televiziune, interesul publicului televizual romanesc a fost centrat pe felurile de mincare oferite invitatilor la sindrofie, pe toaletele purtate de noile ciocoite autohtone si de sclifoselile unei lumi care nu mai stie ce sa faca cu banii, si nu pe nelinistile si angoasele unui jurnalist italian din anii ’60, asa cum se consuma in pelicula lui Fellini. Oricit de bine ar fi fost el interpretat de Marcello Mastroiani, oricit ar fi Fellini de felin in a da peste cap certitudinile noastre, oricit ne-am emotiona la revederea cu Anouk Aimée si Anita Ekberg si la muzica lui Nino Rota. Hm, care Rota, care Ekberg, aia care facea baie prin fintinile Romei si o lume de barbati de pe toate continentel