Draga Mihai Chirilov, in dialogul pe care l-am purtat dupa includerea filmului lui Mungiu in competitia oficiala de la Cannes, fiindca tu-l vazusesi pentru TIFF, m-ai uimit in vreo trei trepte. intelegeam ca-ti placuse mult filmul, ca ti-ai dat seama „din prima“ ca e foarte bun, dar sa ajungi pina la a ne asigura ca el va lua premii de prim rang la Cannes, mi s-a parut „prea de tot“! „Pe ce te bazai“?
M-am bazat pe succesele trecute ale filmelor romanesti la Cannes, pe urmarea logica a celor cinci ani de prezenta continua si constanta, intr-o anumita gradare a afirmarilor, cu o anumita insinuare a filmului romanesc acolo, in tendinta impusa de la un an la altul. Pentru ca trebuie spus ca majoritatea filmelor prezentate la Cannes s-au circumscris mai mult sau mai putin unor tendinte, cum e, pe de o parte, aceasta emergenta a tinerilor cineasti, iar pe de alta parte, consolidarea unor formule stilistice, sa spunem. De pilda, in zona unui cinema minimalist, auster, lipsit de flamboiantele cu care te tenteaza un buget mai confortabil. Nu cred, deci, ca am facut un mare exercitiu de anticipatie, pentru ca nu sint nici medium, n-am nici vreun glob de cristal acasa.
E o politica promotionala oarecum previzibila, dar si riscanta, combatuta de unii, de pilda in urma omiterii din ultimul Palmares, in serie, a unor Tarantino, Kusturica sau Fratii Coen.
Nu e ceva nou. Asa s-a intimplat si in anii cind au cistigat Fratii Dardenne. Iar ceea ce fac cineastii nostri tineri acum e, pe undeva, in descendenta felului de a face cinema brevetat de Fratii Dardenne: un cinema foarte realist, minimalist, lipsit de artificialitati in interpretare, direct, brut. Nu mai sintem in epoca actorilor nostri mari, care sint foarte buni si pentru care am scrie anumite roluri, potrivite pentru ei. Aici, in 4.3.2, ca si in California Dreamin’, sint in majoritate actori noi, pro
