Literatura s-a numărat, pentru bună parte din viaţa ei trecută, printre lucrurile pe care nu se face să le iei personal. Fiindcă justificarea ei a fost, tot timpul ăsta, un instinct al mai multora. Însă de la o vreme - care, pentru noi, bate spre anii '30, literatura s-a obrăznicit. De unde pînă atunci a dat, a început să şi ceară, să strige pentru un nume, acela de pe copertă, şi pentru un destin, ceea ce nu putea să nu supere firile comode, şi nu putea să nu placă doritorilor de vînă, de adevărat. "Adevăratul" ăsta, care-a aparţinut unei generaţii ce, cu toată uşurarea eliberării de greul istoric, şi de marile misiuni, a început să se caute, şi să-şi facă probleme cînd nu se găseşte, e vizibil nu doar în teme, ci, sau mai ales, în forme.

Bunăoară, că tu eşti tu, iar o carte e o carte era, înainte poveste, un adevăr pe care nimeni nu s-ar fi gîndit să-l conteste. Ei bine, asta pînă cînd apare un volum de Eugen Ionescu, nici măcar jurnal, cu titlul Eu. Textele sînt vechi, interbelice (puţin intrabelice), aranjamentul e ceva mai nou. În '90 Mariana Vartic a îngrijit, la Echinox, în colecţia Cartea Imaginară, acest volum de opere - nimic din impozantele Pléiades - care strânge textele în româneşte publicate de-un autor pe care-l împărţim, hélas, cu Franţa şi cu lumea.

Prima secvenţă din volum e poezie. Elegii pentru fiinţe mici, din 1931. O delicateţe gravă, în versuri cu tăietură de doină, arată acest Ionescu liric. Rugăciuni de grădină şi stupină, ca de la gîză la Creator: "Doamne mic, ridică-mă,/ şi fă-mă fericit/ ca pe boii cu coarne nevinovate/ ca pe cîinii cu ochii de îngeri." În lumea mică, marile drame, ca înmormîntarea ireală, cu tristeţi de jucărie, a unei păpuşi: "Biserica de mucava pentru pitici/ plînge în dangăte slabe şi mici./ Sicriul de carton e pregătit,/ pe drum de hîrtie convoiu-a pornit:// cai de lemn şi dric de ciocolată,/ popa cu bar