Un sculptor, la expoziţia căruia am rostit un cuvănt de deschidere, a vrut să-mi dea o damigeană cu vin. S-a sfiit probabil să mă intrebe căt l-ar costa in lei acest serviciu, iar eu m-am sfiit să-i spun că orice muncă trebuie plătită. Romănia are mai mulţi sfioşi, căt toată Europa la un loc. Fiind insă un om cu mult bun-simţ, sculptorul m-a intrebat dacă aş accepta, la plecare, o damigeană cu vin roşu. Şi la oaspeţi ce le dai?, l-am intrebat. Nici o problemă - m-a liniştit el - , am mai multe.
Vernisajele reuşite sunt acelea la care invitaţii abia se ating de băutură, iar vernisajele foarte reuşite, cele la care, oricătă băutură ar pune artistul la bătaie, aceasta nu ajunge. Vernisajul la care am vorbit eu era unul foarte, foarte reuşit. Mi s-au terminat toate cele trei damigene - mi-a zis la plecare mai sfios ca niciodată sculptorul, dar imi trimite una tata de la ţară şi v-o dau personal. Artiştii sunt de două feluri: unii care uită imediat ce promit şi alţii care nu uită, dar le beau prietenii vinul datorat criticilor. Sculptorul meu făcea parte din a doua categorie. Mi-a telefonat să-mi spună că n-a uitat, că intr-o seară prietenii i-au dat gata damigeana pe care taică-său i-o adusese special pentru mine, dar că-i mai aduce in curănd patru, din care una precis va fi a mea. După un an
m-a sunat din nou, ca să-mi ceară scuze. Bătrănul ii cărase de mai multe ori căte patru şi chiar căte cinci damigene cu vin roşu, de ţară, numai că prietenii descoperiseră că era cel mai bun vin pe care-l băuseră vreodată. Ştiţi doar cum e, a zis cu glasul său sfios sculptorul. Deşi nu ştiam cum e, am admis că vinul de ţară e mai bun decăt vinul la sticlă, din magazin. Mă simt vinovat, a mai zis el, de aceea vă rog să primiţi din partea mea două damigene. I-am zis că primesc şi atunci, cu un glas de om care purtase in spate o povară şi scăpase de ea, a adăugat. "Da