Ultima ieşire publică a lui Pătrăşcanu a fost la congresul din februarie 1948, cănd s-a făcut "unirea" comuniştilor cu social-democraţii, iar partidul unic ce rămăsese pe scena politică a ţării a primit numele de Partidul Muncitoresc Romăn. In acele zile, deşi nimeni nu ştia precis dacă şi cu ce se făcea vinovat, asaltatul de "prieteni" şi "simpatizanţi" de altădată era ostentativ ocolit de delegaţi. Scinteia a publicat apoi un comunicat că demisionase din funcţia de ministru din care (semn rău!) lipsea apelativul "tovarăş". Â

A continuat să-şi ţină cursurile la Universitate, iar pe la amiază trecea pe la Biblioteca Academiei, unde, după propriile declaraţii, rămănea nu mai mult de o jumătate de ceas pentru a infirma zvonurile c-ar fi fost dus in Uniunea Sovietică. Reprezentantul "patriei muncitorilor" la Bucureşti fusese acela care declanşase tragedia ai cărei protagonişti vor fi Pătrăşcanu şi cei din apropierea sa. La finele lui ianuarie, orgoliosul ministru al Justiţiei, supărat de criticile şi de neincrederea tovarăşilor săi, i se adresase ambasadorului sovietic Kaftaradze, cerăndu-i "sfatul" ca unui "tovarăş cu mai multă experienţă". In raportul trimis la Moscova asupra convorbirii, diplomatul scrie că a transmis Secretariatului "să facă lumină" in cazul musafirului ce-i lăsase impresia "unui om care nu are o conştiinţă prea curată". Mai mult decăt atăt - raportează Kaftaradze - Teohari Georgescu ii adusese la cunoştinţă "o informaţie ucigătoare pentru Pătrăşcanu" (aceasta fiind o propunere de fugă in străinătate, pentru a intra in cercurile emigraţiei romăne ostile Uniunii Sovietice).

Efectele vizitei erau necunoscute personajului imprejurul căruia se străngea năvodul nevăzut al "dictaturii proletariatului". El scrie scrisori conducerii partidului, prin care roagă "clarificarea situaţiei", şi continuă să-şi petreacă serile