Cazurile de copii care-si iau viata sunt din ce in ce mai dese. Probabil ca gandul morbid al sinuciderii ne-a bantuit pe toti, la un moment dat, din dorinta de a scapa de probleme. Hulit de biserica, dar ridicat in slavi de unii filozofi, actul de a te priva singur de darul divin al existentei a fost mereu motiv de disputa. Este normal, este drept, sa-ti curmi singur zilele? Este corect sa dai bir cu fugitii in fata oricarui obstacol intalnit, gandindu-te ca moartea este ultima scapare? Este o dovada de curaj sau una de lasitate? Ciudat este insa, ca intr-o societate maladiva, cu tendinte depresive si maniacale, asa cum este cea mioritica, nu se spanzura, nu-si taie venele si nu se arunca de la balcon oamenii mari, ci copiii. Nu isi iau viata cei care au probleme, care incearca sa se lupte cu traiul si cu corvoada existentei, ci cei care abia pasesc pe taramul maturitatii. Cazurile de tineri, de copii, de adolescenti, care, in momentul in care ceva nu merge bine, renunta la existenta terestra, sunt din ce in ce mai dese in ultimul timp. Am auzit prea multe variante pe care "specialistii" le dadeau ca explicatie pentru fenomenul lugubru, de la anotimpul pe care il traversam, la lunile anului, la stres, educatie si asa mai departe. Sau... la predispozitie. Imi pastrez dreptul de a fi sceptica. Cazurile din ultimul timp socheaza pe toata lumea prin violenta si ciudatenia lor. Tin minte ca, in urma cu ceva timp, un baietel s-a spanzurat de dorul mamei plecate in strainatate, la munca. Saptamana trecuta, un altul si-a luat viata din cauza notelor mici de la un examen national si, din disperare ca si-a dezamagit mama, care il lasase ani buni sa traiasca in centrul de plasament. Apoi... mult prea mediatizatul caz al lui Bogdan, amorezatul de profa de romana, urmat la cateva zile de harghiteanca de 17 ani, privata de educatie de catre parinti, care, inainte de a-si lua