Povestea celui mai apreciat film romanesc la Cannes parea un basm frumos. O tresarire de optimism, de speranta si mindrie nationala. Ca in fotbal, chiar si pe cei care nu sint microbisti ii apuca brusc entuziasmul si se simt solidari cu echipa de succes.
Oameni seriosi in viata lor altminteri ajung sa se bucure de bucuria altora si toata febra asta cuprinde rapid tara, umplu televizoarele, paginile ziarelor, strazile. Asa s-a intimplat in seara cind Cristian Mungiu a luat premiul cel mare de la Cannes.
Romania s-a bucurat, un roman era apreciat de „negrul” Occident, in sfirsit, dupa atita buimaceala, iata ca unul dintre noi se ridica deasupra infatuatului continent si smulge aplauze de aur.
Marturisesc ca am fost impresionata de succesul lui. Mi-am zis atunci: asta este adevarata performanta, sa rasari din nimic, dintr-o mare de mediocritate si sa impresionezi o lume intreaga doar prin puterea lucrului minunat facut de tine. Ca strigatul unei pasari in noapte. Ca floarea din mucegai. Doar tu si forta mintii tale.
Am ajuns la film cu toate sperantele la mine. Cu toata buna credinta de care un om convins este in stare. Dar nu era asa. Nu era asa.
Filmul nu este al lui Cristian Mingiu. Este al nostru. Al studentelor din Hasdeu sau din Regie. Este viata noastra si atit. Pe Cristian Mungiu nu l-am gasit niciunde. Este o bucata de viata, asa cum a fost ea, cruda, dura, impresionanta prin singe si carne, prin uritenia lumii in care se petrecea. Dar nu e film, nu e creatie. E Valea Ierii la expozitie, semnata de un tinar oarecare.
E viata mea si a colegelor mele din Caminul 6. Reala, adevarata, dar lipsita de semnificatii metafizice. Mirosul de pe holurile caminului studentiei mele umplea sala de cinema, dar nu-mi spunea nimic in plus. Il regaseam, si pe el si dusurile fara perdele si linoleumul verde de pe hol si camera 32 de
