Dacă e să îi dăm crezare Norăi Iuga (şi nu avem nici un motiv să nu o facem), romanul ei de debut, Săpunul lui Leopold Bloom, a fost scris între septembrie 1986 şi octombrie 1989. Prima sa ediţie a apărut în librării abia în 1993 şi este de presupus că autoarea s-a mai uitat peste manuscris înainte de a-l trimite la tipar. Că aşa stau lucrurile o dovedesc multe dintre soluţiile stilistice ale autoarei, de neimaginat în literatura scrisă sub preceptele moralei socialiste. Savuroasa descriere a varietăţii morfologice a organelor sexuale expuse la plaja nudiştilor este doar un exemplu. Este limpede că romanul a fost elaborat în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, dar a fost desăvârşit stilistic în primii ani ai tranziţiei. Precizarea este importantă pentru că structural cartea aparţine postmodernismului anilor '80 (în spirit textualist el este încărcat de referinţe culturale, textul musteşte de citate, aluzii, clin d'oeil-uri ce trimit cu gândul la autori şi opere celebre, visul, fantasticul, absurdul şi chiar nebunia sunt singurele în măsură să dea relief unor existenţe plate şi să spargă monotonia apăsătoare a cenuşiului generalizat), chiar dacă, o anumită dezinvoltură stilistică poate trimite cu gândul spre proza primilor anilor '90.
Unui cititor familiarizat cu romanele scrise de Nora Iuga în anii din urmă, (re)citirea Săpunul-ui lui Leopold Bloom îi oferă un sentiment straniu. Acela că se află în faţa unei autoare care, cu ajutorul unui băţ, încearcă adâncimile prozei. Caracterul experimental al acestui roman de debut, în care se găseşte însă matricea întregii proze viitoare a Norăi Iuga, sare în ochi. Se poate spune că Săpunul lui Leopold Bloom oferă varianta brută, nerafinată, a pastei epice, devenite marca înregistrată a scrisului Norăi Iuga.
Faţă de cei mai mulţi dintre autorii optzecişti (fireşte, biologic scriitoarea nu aparţine acestei generaţii
