Miezul tare al artei contemporane nu mai este de mult unul strict estetic. Asta e deja o banalitate - stim prea bine ca arta tinde sa fie ori art-entainment (cum spune Bogdan Ghiu), adica arta pentru placerea unei comunitati, ori activism social, arta in

Suntem insa mai putin obisnuiti sa vorbim in aceiasi termeni cand discutam despre literatura. Si totusi, ar cam fi timpul. Un mare scriitor britanic contemporan, Irvine Welsh, autorul romanului-cult Trainspotting, refuza eticheta de scriitor, numindu-se pe sine "activist social", nici mai mult, nici mai putin. In SUA au aparut in poezie doua mari curente care propun acelasi lucru: poetul in slujba comunitatii. Unul e neo-formalismul, acesta insistand pe ideea de text liric accesibil omului obisnuit, de la forma - ritm, rima, armonie - pana la teme. Celalalt curent - ambele, trebuie spus, sunt de inspiratie marxista - il are ca initiator pe Charles Bernstein, care propune un tip de subversivitate radicala: sabotarea limbajului cotidian & oficial, acesta fiind, de fapt, proprietatea mass-media, a guvernului si, nu in ultimul rand, a corporatiilor.

O alta tendinta puternica in State, si aici voiam sa ajung, este legata de literatura minoritatilor. Lucrurile, in aceasta directie, au mers atat de departe, incat au inceput sa apara librarii intregi specializate pe, sa zicem, poezia lesbienelor, a indo-americanilor... Printre acestea, li s-a facut loc si cartilor despre autisti si scrise de autisti. Poeti ca Dona Williams, Susan Golubock sau Larry Bissonette, autori afectati de aceasta dizabilitate, dar perfect valabili ca poeti, au devenit nume cunoscute in lumea literara americana.

La noi, din cate stiu, au fost publicate doar doua carti de literatura - las la o parte deci studiile stiintifice - pe acest subiect: ambele ii apartin lui Matei Calinescu, Portretul lui M si volumul de poezie