O prietena imi spune ca e deprimata si se duce la psihoterapie. Un coleg are crize de depresie si e convins ca "nu o mai duce mult". O cunostinta se duce la blockbustere lungi si zgomotoase ca sa "uite de necazuri". Seful meu vorbeste din ce in ce mai mult despre morminte. Pana si cainele unei prietene e deprimat si, probabil, daca ar sti cum, s-ar fi sinucis demult.
Nu mai departe de anul trecut, citeam tot felul de articole prin presa americana despre cantitatile industriale de antidepresive care se prescriu in State, unde oamenii sunt teribil de deprimati si prada unor angoase care pot fi legate de starea carierei, de relatiile personale (sau lipsa lor) sau chiar de obligatia de a socializa foarte mult in interes de serviciu. Conform acelorasi publicatii, pana si copiii din America iau antidepresive pentru ca, la matura varsta de trei, patru sau cinci ani, deja percep desertaciunea vietii.
Tin minte ca pe-atunci situatia mi se parea si absurda, si comica, pentru ca imi inchipuiam americanii ca pe o natie de zombies, indopati cu fast-food si cu pastile care sa le aline depresia provocata, printre altele, si de faptul ca se ingrasa de la atata fast-food. Niciodata n-o sa vina porcariile astea si la noi, ma gandeam, sigura pe faptul ca romanii sunt prea ocupati ca sa aiba timp sa se deprime. Pentru ca trebuie sa fii foarte ocupat ca sa castigi destul pentru a-ti lua masina de 5 sau 6 sute de mii de euro, cu care sa te plimbi apoi intre cafenelele de pe Radu Beller si cele de pe langa Ateneu.
In fine, dand la o parte invidia care ma sufoca pentru ca n-am si eu masina/racheta (de fapt, la drept vorbind, nu mai am masina deloc dupa cel mai recent accident in care a fost implicat soferul maniac si care, culmea, nu a fost din vina lui), sa revenim la depresie. Mi-am dat seama ca pierdem lupta cu problemele de acest gen ascultandu-l pe al meu sef, o p
