Cand a fost construit Hanul Zlatari, nimeni nu a acordat atentie faptului ca gatuia Podul Mogosoaiei pe o distanta de aproape o suta de metri si ca pe acolo cu greu se putea strecura o caleasca si atunci, doar cand "ulicioara" era absolut libera
Acest chin era urmat de un altul, identic, generat de Hanul Greceanu. In mod inexplicabil, desi cele doua gatuiri au deranjat, mai ales pe aristocrati, care trebuia sa caute alte ulite de trecere spre Palat ori spre Camera, ele au fost inlaturate tarziu, la inceputul secolului al XX-lea. Cauzele nu trebuie insa puse doar pe seama delasarii: hanurile acestea aveau proprietari care cereau bani multi pentru a fi cumparate de catre Primarie spre demolare. In fine, reusindu-se cumpararea lor, ele au fost distruse intr-un timp record. Un calator care ar fi trecut in martie 1903 prin Bucuresti ar fi fost uimit sa constate, daca ar fi trecut si prin toamna aceluiasi an, ca pe Calea Victoriei se putea circula nestingherit. Mai mult, ar fi descoperit si o mandrete de biserica, Biserica Zlatari, pana atunci ascunsa privirii de catre zidurile hanului. Cativa ani mai tarziu insa, pur si simplu ar fi avut senzatia ca se afla intr-un cartier din Paris. Toate cladirile din jurul bisericii fusesera construite sau reparate in stil Napoleon al III-lea. Mimetismul, pe nedrept blamat de patrioti, de cei inculti fireste, incepuse sa rodeasca. Aceasta portiune, de la strada Carol la Lipscani, are, pana astazi, cea mai limpede amprenta pariziana (cu exceptia bisericii), pastrata pana la cutremurul din martie 1977.
Cand a fost construit Hanul Zlatari, nimeni nu a acordat atentie faptului ca gatuia Podul Mogosoaiei pe o distanta de aproape o suta de metri si ca pe acolo cu greu se putea strecura o caleasca si atunci, doar cand "ulicioara" era absolut libera
Acest chin era urmat de un altul, identic,
