Ultima tusa De altfel, locanta e acum, seara, veritabilul si elegantul boite de nuit parizian, numai bun pentru diversiunea launtrica ce m-ar putea indeparta, o clipa, de malaxorul politic diurn. Ii tradez pe Magda si pe Nicolae si intru la Diavolo seara, nu ziua, cum obisnuim pentru dezmatul nostru de vorbe si de hlizeli parsive. De altfel, locanta e acum, seara, veritabilul si elegantul boite de nuit parizian, numai bun pentru diversiunea launtrica ce m-ar putea indeparta, o clipa, de malaxorul politic diurn. Muzica boxelor - usor excesiva ziua, drept pentru care, il imploram de fiecare data pe dom' patron Haman s-o amortizeze cit stam noi - a disparut acum. Altceva luindu-i locul. Ce? Voi ajunge la subiect, cel important de data asta. Si care declanseaza, iata nesperat, dulci aduceri aminte dintr-un dulce tirg ce-a disparut o data cu cei ce l-au si numit asa. La masa de linga sintetizator, o blonda gen Folies-Bergères isi verifica machiajul intr-o minuscula oglinda neagra. La masa de la fereastra, un punk gen Soho isi verifica parul in fereastra.
Doua personaje in seara asta au darul formidabil de a resuscita locuri si siluete ce par din ce in ce mai iluzorii, nu insa si acceptindu-se uitate. Le voi numi mai incolo, lasindu-le deocamdata ghicite. Erau Iasii prohibiti, ai unei vremi pe care cei vechi, boemii de vita veche nu si-i inchipuiau nici in cosmarurile lor, de altfel aproape inexistente. Ca prim si emblematic reper, un Pastorel, inca iesean, cu silueta lui de comiliton intru licoare, comilitoni la rindu-le, ale caror urechi fostu-le-a dat sa-i auda nepieritoarele catrene. Peste care a calcat cizma (nu prea frumos mirositoare) a ostasului eliberator, iata, dat fiind el jos in ‘89 de pe soclul din Copou, si parind a-si fi luat acum la propriu talpasita spre valdaicele lui intinderi. Cine sa-l mai fi inlocuit pe marele maestru? Cum cine? In vremea cind at