Wittgenstein spune undeva ca moartea nu este un eveniment al vietii. Afirmatia se refera la moartea fiecaruia dintre noi si nu la moartea celorlalti. Moartea celorlalti este, in schimb, un eveniment curent al vietilor noastre. Suntem martorii indecenti ai sfarsitului indecent al vietii celorlalti. In acest articol nu este vorba despre tacerea mortii proprii, ci despre zgomotul imund pe care il declanseaza spectacolul televizat al mortii celuilalt.

Dintre toate mortile din ultima vreme (observati cat de straniu suna pluralul de la moarte), singura care mi-a transmis un sentiment de seninatate a fost aceea a lui Octavian Paler. Spre deosebire de maestrul sau din tinerete, Albert Camus, Paler n-a murit - inca tanar - in accident de masina, ci - trecut de 80 de ani - dupa ce si-a dus la redactie ultimul editorial. Am fost dintotdeauna convins ca felul in care murim spune ceva despre noi. Moartea este ultimul nostru discurs. Paler a murit nu ca un revoltat, ca un om absurd; a murit aproape ca un om implinit. Cand vezi ca se poate muri si asa, iti vine sa mai traiesti.

Sinuciderile unor tineri, atat de intens mediatizate, mi-au creat insa o stare foarte proasta. In principiu, sunt de acord cu dreptul de a te sinucide si mai ales cu sinuciderea din dragoste. Nu consider ca este o lasitate sa iesi de bunavoie din viata. Dar aceasta este o decizie importanta, de fapt cea mai importanta, pe care trebuie s-o iei in cunostinta de cauza. Or, la 20 de ani sau mai putin nu ai toate datele despre viata. Totdeauna, trebuie sa te sinucizi mai tarziu.

De asemenea, moartea lui Adrian Pintea m-a iritat. Moartea lui Ralu Filip a fost stupefianta; a lui Gil Dobrica, lipsita de muzica. Pentru toate aceste morti, societatea poarta o parte din vina. Paler a fost un om mare; a avut grija singur de propria moarte; celorlalti, societatea trebuie sa le ofere un cadru unde a