Cel mai trist sfărşit al unei poveşti de dragoste mi l-a relatat un arhitect, coleg de birou intr-un institut de proiectare, care marţea, intre 14:00 şi 16:00, dispărea, fiindcă avea oră la amantă.

Toţi ne făceam nevăzuţi din cănd in cănd, unii cu oră la dentist, femeile cu oră la coafor. Ora la dentist mai putea fi amănată, dar ora la amantă nu, deoarece marţea, intre 14:00 şi 16:00, soţul amantei, care era mare ştab la primărie, analiza situaţia cu adjuncţii. In ce consta situaţia, arhitectul nu ştia. Fapt era că ştabul o analiza timp de două ore, exact căt ii trebuia amantului să intoarcă şi el situaţia pe toate părţile cu nevasta ştabului. Multe romane de dragoste, care debutează sub cele mai frumoase auspicii se termină urăt tot din cauza auspiciilor. Tot ceea ce la inceput ii crea arhitectului un sentiment de securitate, după numai un an de program amoros il făcea să ingheţe de frică lăngă infierbăntata doamnă viceprimar.

Al doilea motiv de angoasă era chiar programul. Ajunsesem, mi s-a destăinuit colegul meu de birou, să văd cu ochii minţii, pănă la cele mai intime amănunte, tot ce urma să se intămple, din clipa cănd intram in bloc şi pănă ce inchideam uşa blocului in urma mea. Era ca un film pe care-l văzusem de 100 de ori şi trebuia să mă prefac fericit că-l văd pentru prima oară. Cel mai mult mă neliniştea paralelismul orelor. Cănd doamna suna preventiv la cancelarie şi secretara ii spunea: "Doar ştiţi că marţea de la 14:00 la 16:00 dumnealui nu poate fi deranjat din şedinţă, decăt de şeful cel mare", in loc să mă simt in siguranţă aveam accese de panică. Ce mai incolo, incoace, nu numai că ştiam dinainte ce o să zic şi o să fac minut cu minut la două şi un sfert, la două şi treizeci şi opt de minute, la trei şi cinci, la trei şi unsprezece minute, la patru fără opt minute şi tot aşa pănă ce apăreau pe ecran minunatele cuvinte "The En