Dupa 17 ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990, aproape nimeni nu-si mai aminteste de sangeroasa mineriada din Bucuresti. Este o uitare indusa, sau oamenii nu mai au chef de rafuielile cu trecutul? (Poate din cauza asta domnul Ion Iliescu declara public ca nu regreta nimic si ca mineriada a fost o actiune civica a minerilor.)

- Se spune ca secretul fericirii este memoria proasta. Din acest punct de vedere, romanii - mai concret, bucurestenii, pentru ca ei au facut obiectul represiunii mineresti - au ales sa fie fericiti si sa priveasca increzatori in viitor. Poate este bine sa ne amintim ca in 1990 au existat si sustinatori ai minerilor printre locuitorii Capitalei, oameni care le-au multumit sincer si i-au felicitat, plini de manie proletara, fata de "golanii" din Piata Universitatii, care le tulburasera linistea. Fie ca ne place s-o recunoastem, fie ca nu, fibra morala a natiei a fost pervertita de comunism si are nevoie de ceva timp ca sa se refaca. In ce alta tara europeana ar fi suportat populatia ca o explozie de salbaticie dirijata politic, de amploarea si violenta celei din 13-14 iunie, sa ramana nesanctionata de justitie timp de 17 ani? La noi insa suflul civic a fost slab, iar cei care au refuzat compromisurile cu puterea au fost prea putini pentru a sustine o presiune populara in directia clarificarii evenimentelor si pedepsirii vinovatilor. Nici macar in timpul mandatului lui Emil Constantinescu nu s-a intreprins nimic in acest sens, desi acesta ii sustinuse pe studentii protestatari si-si construise personalitatea publica pornind de la atitudinea sa curajoasa din acele zile. Avem toate sansele sa ajungem o natie de amnezici fericiti.

Cei care refuza sa se lase contaminati de amnezia nationala sunt condamnati sa constate ca Romania post-comunista a fost traumatizata inca de la nastere, iar sechelele acestor traume nu s-au