Pe Şoseaua Panduri exista căndva o cantină a muncitorilor care asfaltau Bucureştiul. La 20 de ani descopeream repede locurile unde se mănca ieftin. Cred că era vorba despre un talent. Unul care a durat destul de mult, fiindcă am continuat să descopăr cantinele cele mai ieftine pănă pe la 25 de ani, deşi incepeam să căştig nişte bani. Ideal ar fi fost să-mi umplu burta cu fasole, varză şi cartofi şi să nu plătesc. La cantina asfaltatorilor numai asta se mănca: fasole, cartofi şi varză. Dar trebuia să cumperi un bon. Fără bon căpătai gratuit numai o supă de roşii cu orez. Nu am nostalgia anilor cănd umblam nemăncat cu zilele. Nu aveam bursă, cu puţinii bani trimişi de mama imi plăteam căminul şi cumpăram cărţi, iar măncarea o procuram. E un fel de a spune că o procuram. Cănd puteam măncam preventiv mult. Mă ghiftuiam, nu conta cu ce, şi un timp, uneori şi patru zile, ciuguleam ridichi şi căte un măr din piaţă, fără să am grija foamei.
A fost o perioadă lipsită de romantism.
Se spune că numai lucrurile care pot fi povestite au fost trăite cu adevărat. Nu prea am ce povesti din perioada aceea. Insă de cantina asfaltatorilor imi amintesc cu un amestec de ciudă şi recunoştinţă, deoarece acolo am trăit ceea ce se putea numi o anume umilinţă de clasă. Asfaltatorii se hlizeau spre mesele unde ne aşezam noi, studenţii din mai multe institute şi facultăţi, cei mai talentaţi la descoperirea cantinelor ieftine, aşa cum era deprinsă pe atunci clasa muncitoare să se uite la intelectualitatea progresistă. Cu ingăduinţă, ca la nişte neisprăviţi, care trebuiau lăsaţi să ia aminte la adevărata muncă şi la adevărata măncare.
Asfaltatorii năvăleau in cantină murdari şi infierbăntaţi, cereau mereu supliment, deşi primeau castroanele de aluminiu pline, iar căte unul, spre hazul tuturor, ne intreba peste mese cu gura plină: Cum e, mă, telectualilor haleala poporului?
