Cand cerul face minuni: Trei curcubee.
Dupa-amiaza tarzie de iunie in Bucuresti. Aerul prafuit pare dulce si uleios din pricina miresmelor calde de tei in floare. E duminica. Printre blocuri se strecoara in liniste cateva siluete, doua-trei autoturisme lenese strabat splaiul pe malul unei Dambovite incremenite. Cerul se intuneca brusc, fara preaviz. Un albastru-cenusiu intens inveleste cartierul si ploaia porneste in ropote. Ploaie de vara, nervoasa, rabufnita ca o cearta din nimic. Dupa nici un sfert de ceas, apele cerului pleaca asa cum au venit. Pe neasteptate. Norii se imprastie in mare graba iar soarele mai apare pentru cateva minute, inainte de a asfinti. Blocurile devin incandescente. O miere auriu-roscata scalda peisajul pana de curand cenusiu: un cartier obosit, un rau tacut, o strada prafuita. Vazduhul e inca plin de apa. Stropi fini incarca aerul, strabatuti de lumina soarelui in asfintit. Tresar: daca e soare si inca aerul e plin de picaturi de apa, trebuie sa fie si curcubeu!
Ies in strada. Cu un capat in Dambovita si cu celalalt sprijinit undeva intre blocuri, in departare, curcubeul asteapta linistit ca lumea sa se dezmeticeasca si sa priceapa. Nu e unul. Sunt mai multe. La prima vedere, doua curcubee magnifice, uriase, formand arcuri perfecte. Nu sferturi de arc, dizolvandu-se in cer, cum am mai vazut pana acum, ci arcuri de 180 de grade, imbratisand intreg orizontul, dintr-un capat in celalalt, ca o spranceana mirata de ochi dumnezeiesc. Doua curcubee paralele, unul intens, celalalt mai palid, mai pastelat - doar un ecou. Cel de-al doilea are culorile inversate fata de primul, ca si cum l-ar oglindi. Iar cel dintai are in interior un alt curcubeu, alcatuit din mai multe dungi delicate de culoare violet si verde. Este asa-numitul curcubeu "supranumerar", rar si misterios, a carui formare inca nu a putut fi explicata cu totul de oameni
