Mi-ar placea foarte mult sa-mi descrii tot acest traseu prin care voi (tu, Maria Manolescu, actorii, scenograful) ati ajuns de la o umbra de idee de scenariu la Sado-Maso Blues Bar.

E important ca putem vorbi despre cum s-a ajuns la spectacol. Majoritatea comentatorilor sint interesati de spectacolul propriu-zis, de produs, nu de proces. Ceea ce nu e ok: or sa astepte secretariatele literare mult si bine sa le bata Caragiale la usa si sa le dea un text genial.

De aceea cred ca avem nevoie de un centru national de dramaturgie contemporana, un loc in care tinerii dramaturgi sa poata lucra si sa se poata intilni constant cu regizori si actori, un spatiu destinat realizarii proiectelor de spectacol pe text contemporan.

Maria a scris un text foarte bun (With a little help from my friends) pe care l-a trimis la dramAcum; eu ar fi trebuit sa lucrez cu ea, iar cind ne-am intilnit, mi-a spus ca nu crede ca mai are ce face la textul ala si vrea sa profite de ocazie ca sa scrie altceva, luind-o de la zero, lucrat impreuna cu regizorul.

Prima data am vorbit in august. Ea avea mai multe idei de scenariu, am stat, am discutat si ne-am oprit la una dintre ele, care s-a transformat complet cind am inceput sa lucram pe primele drafturi.

„cautam romani supusi“

La care?

Pe Maria o interesa relatia angajat-angajator; de aici am ajuns la sado-maso, la sado-masochismul acestui tip de relatie, duritatea contractului, a negocierilor intre cele doua parti. Maria venea cu experientele ei proprii de „angajata“ si cu un pariu formal – o piesa in doua personaje (fata de With a little help..., unde sint cinci personaje si tot timpul se petrece ceva pe scena).

Am avut discutii cu ea, tot felul de discutii, inainte sa se apuce sa scrie prima pagina. Pe urma a avut un termen sa lucreze o prima varianta. Intre timp, citise si anuntul „ca