Vechiul meu prieten G. Bratescu, probabil cel mai important istoric roman al medicinei in viata, implineste zilele acestea 85 de ani. O virsta pe care am destule motive s-o consider mai degraba inconfortabila decit „frumoasa“, cum afirma, cu naivitate (sau ipocrizie), cei care au inca privilegiul de a fi departe de ea. Dincolo de omagiile pe care i le vor aduce, desigur, cu acest prilej, colegii de meserie, rudele si apropiatii, as vrea sa spun in citeva cuvinte simple de ce aniversarea de care e vorba are pentru mine anvergura unui eveniment.

Prin intreaga sa existenta, G. Bratescu ilustreaza drumul anevoios si contradictoriu al unui intelectual idealist, insetat de dreptate sociala si de mai bine, angajat cu tot sufletul, inca inainte de sfirsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, in miscarea comunista. Experienta, inceputa in entuziasm, s-a incheiat in perplexitate si dezolare. Caci, asa cum stim din atitea alte exemple, epoca iluziei lirice a apus repede. Confruntarea dintre sperante si realitatile crude, cinice, revoltatoare ale societatii socialiste, zise printr-o ironie amara „multilateral dezvoltata“, s-a dovedit devastatoare. Asemenea multor altor amagiti, dar poate mai repede decit ei, gratie aptitudinii de a nu se imbata cu vorbe goale, Bratescu a inteles tot mai limpede ca apucase pe un drum gresit. in plus, el a trait o experienta dramatica, iesita din comun: in calitate de ginere al Anei Pauker, a trebuit sa sufere toate consecintele condamnarii, in 1952, a celei ce fusese o figura legendara a comunismului romanesc, dar devenise peste noapte, in urma unei reglari de conturi la nivel inalt, tradatoare si „deviationista“. Pentru multi ani de zile, viata avea sa-i fie supusa unor hartuieli continue, cariera sa-i fie naruita: in pofida stralucitelor sale calitati, accesul la o catedra in invatamintul superior i-a fost blocat, chiar si munca i