Formarea stelelor si a sistemelor planetare ramane mereu un subiect fascinant pentru stiinta. Nu putine modele teoretice s-au imaginat pe parcursul secolului XX, cu minime sanse de a-si schimba statutul de ipoteza in teorii sigure, din lipsa unor dovezi palpabile. Aceste dovezi sunt cautate mai nou in spatiul extraterestru, unde misiunile de cercetare ale omenirii, sustinute de o tehnologie aerospatiala din ce in ce mai perfectionata, reusesc sa ajunga relativ frecvent.
S-a presupus, si nu fara temei, ca unele raspunsuri vor veni din studiul cometelor. Acestea sunt corpuri ceresti formate in genunile de la periferia sistemului solar, unde domnesc temperaturi apropiate de zero absolut. Orbitele cu forma de elipsa alungita le aduc pe unele dintre ele in vecinatatea Soarelui, oferindu-ne cateodata spectacole celeste admirabile. Nu multe ajung totusi sa fie vazute cu ochiul liber. Insa toate trebuie sa poarte in masa lor inghetata particule materiale, a caror analiza tinde sa ridice un capat de val al misterului pomenit la inceputul acestor randuri.
NASA a imaginat doua moduri diferite de a aborda informatia continuta in mesagerii periferiei sistemului solar. O sonda terestra a fost dirijata spre cometa Tempel 1 pentru un "impact profund". Asemenea ciocniri imprastie in jur material cometar ce poate fi analizat rapid de la distanta. In schimb, misiunea Stardust s-a intors cu o recolta constand in mii de probe marunte culese, in trecere, din cometa Wild 2. Cometele pot fi vazute ca niste capsule ale timpului, fiindca e de asteptat ca ele sa contina material incorporat cu patru miliarde si jumatate de ani in urma, la formarea sistemului solar.
Nu toate lucrurile se desfasoara conform asteptarilor savantilor. Calculele initiale plecau de la ipoteza ca, formate departe de centrul sistemului solar si in totala izolare, cometele aduna pe suprafata l
