Febril, ca un condamnat la moarte ale carui clipe sunt numarate si a carui curiozitate exulta si dilata totul direct proportional cu apropierea sfarsitului, Nichita patrunde tot mai adanc in tainele poeziei si ale existentei in general si, ca Avicenna, incepe sa vada "invizibilul epocii sale".

Norii, firul de iarba, marea si calul, copacul si piatra, stelele, lumina ("sangele-acesta pierdut/ de lucruri"), dar si A, oul, 1, 2, 3, moartea, Unu, asemanarea sau sinele, dar si "presedintele Baudelaire" sau "turma mea de lei stravezii" - toate devin personajele sale, intr-o fresca uluitoare si teribil de calda, apropiata si vie, pe care poetul o sapa in chiar viul vietii. Un secret al celor mai reusite dintre poemele lui Nichita Stanescu rezida in faptul ca viziunea pleaca aproape totdeauna de jos, registrul ei e alb-negru in momentul declansarii conventiei lirice, pentru ca imediat dupa aceea, si cand te astepti mai putin, sa se coloreze violent ca un relief stropit cu cerneluri tari, astfel ca petele de teren ramase neatinse sunt singurele semne ale lumii de dinainte si te stergi de trei ori la ochi pentru a o recunoaste si, eventual, pentru a o recupera.

Totul e imprevizibil in lumea sa proteica, nimic imuabil, nimic batut in cuie, nimic dat o data pentru totdeauna, si starea aceasta de nestare pe loc, fuga aceasta e potentata de proteismul formelor expresiei, de prefacerea lor necontenita in altceva si in altceva. E atelierul unui alchimist care descopera "aurul potabil" exact acolo unde nu l-a cautat niciodata: in punctul de orga al acestei cautari. Epifaniile sunt fulgeratoare, duratele comprimate la maximum, "cat ai scrie un O" (cum spune Dante undeva in Infernul): "Se arata fulgerator o lume/ mai repede chiar decat timpul literei A". Replierile sunt la fel de rapide: "Recadeam in starea de om/ atat de iute, ca ma loveam/ de propriul trup cu durere