Episodul 1. Singurul in care nu moare nimeni
De ce nu vor batranii sa mearga la spital? Pentru ca e trist si nedemn sa astepti moartea intr-o anticamera de marimea unei fabrici. Sa zaci intr-un urias container cu jucarii stricate, pe banda rulanta care nu se mai opreste.
Nimic nu face moartea mai grea decat sentimentul ca ai fost abandonat. Ca i-ai fost abandonat. Si parca nici un gand nu te mai poate sustine in noptile de cristal cand suieratul chinuit al unui vecin de salon se transforma in liniste.
Ai prea putin timp ca sa mai faci ceva, iar viata nu te mai incalzeste cum trebuie. Si orele par lungi cand trebuie sa infrunti aceleasi ganduri. Acelasi gand. In cea mai cumplita dintre singuratati, in ochiul furtunii, in singurul loc din oras care sta nemiscat. Cum nemiscat stai si tu. Deja mort. Asteptandu-ti actele.
Lumea ta dispare cuminte. La rand. Mai sunt lumi inainte si dupa. Parca nici nu mai esti o persoana. Ai fost candva? De ce nu mori acasa? Inconjurat de oameni care sa semene cu tine asa cum erai tanar? De ce nu se pot stabili o zi si o ora cand sa iti dai duhul, astfel incat sa-si poata prinde cat mai multa lume moartea ta in programul unei zile? Care sunt sansele ca o persoana, oricine, sa fie de fata cand vei muri ca un anonim intr-un spital in care anonimii, precum elefantii, vin chiar cu acest scop: sa nu deranjeze. Meritul n-are nimic de-a face cu prezenta ta in anticamera mortii. Amintirile nu pot sa schimbe cu nimic faptul ca acum esti o povara din ce in ce mai greu de suportat. Mai ales cand nu ceri nimic si privesti. Ochii ard ca ai unui strigoi care deja bantuie. "Apropiatii" se simt din ce in ce mai prost in fata ta si te-ar arunca exact ca pe un peste de acvariu, candva foarte iubit, in toaleta. Daca nu ti s-ar parea prea de tot, ai plange continuu. Te-ai plange. Asa cum stai, ars pe dinauntru, cu sufletul zbatan
