* Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale, Editura Humanitas, 2007.

Cine nu ştie fraza lui Lovinescu în care acesta spunea că opera lui Caragiale nu va trece proba timpului, că-şi va pierde actualitatea, iar asta repede, după primul război mondial!? De neimaginat, astăzi. Nu doar că teoreticianul mutaţiei valorilor estetice s-a înşelat (de altfel, nici Călinescu nu era foarte departe), dar Caragiale are cea mai lungă, mai frumoasă şi mai vie posteritate din toată literatura română. Se pare că ultima lui contestare s-a consumat în 1935 şi nimeni nu mai ţine minte numele aceluia. Scriitor de satiră la începutul secolului trecut, precursor al absurdului imediat după război, anticipînd retorica comunistă sau comportamentele politice postdecembriste, Caragiale a putut fi adaptat actualităţii oricărei epoci. Numai că în acest îndelung proces de reinterpretare şi, mai ales, de supra-actualizare nimeni nu a mai fost preocupat să-l restituie pe scriitor propriei epoci. Acum cîţiva ani, pornind de la analiza felului în care a fost pus în scenă de regizorii ultimelor decenii (Visarion, Pintilie, Tocilescu, ulterior şi Măniuţiu), Nicolae Manolescu se arăta oarecum dezamăgit de "imaginea distorsionată" a lui Caragiale.

Cele şapte scurte eseuri ale Ioanei Pârvulescu reprezintă tocmai o astfel de încercare de declişeizare şi, implicit, de reîmprospătare a lui Caragiale printr-o privire critică eliberată de orice miză şi teză ideologică, reîntoarsă la texte şi atentă, mai ales, la contextul epocii scriitorului. Căci preocuparea pentru reconstituirea mediului istoric, social şi cultural din ultimele două cărţi (Întoarcere în Bucureştiul interbelic şi În intimitatea secolului 19) a lărgit perspectivele, a lămurit multe necunoscute şi a scăpat-o de orice influenţă a precedenţei critice. Ioana Pârvulescu a reinventat, practic, documentarea literară,