Din viaţa oraşului în care se găsea, francezul nostru alege să povestească mai ales particularităţile existenţei cotidiene a boierimii. Nu numai fiindcă la acest nivel erau cele mai evidente diferenţele faţă de realitatea occidentală cu care era obişnuit, ci şi fiindcă, într-o societate riguros ierarhizată ca cea românească, felul de a trăi al bucureştenilor era modelat de prestigiul social. Astfel, despre boieri, autorul relatează că "ei nu ies niciodată din casă pe jos şi au mai multe echipaje, fie pentru a face vizite, fie pentru plimbarea lor, care are loc pe una din principalele străzi din oraş şi care, cîteodată, ajunge pînă la o anumită distanţă dincolo de bariere". Era, desigur, plimbarea la Şosea, în prelungirea Podului Mogoşoaiei. "În Bucureşti există peste trei mii de trăsuri personale şi două sute de trăsuri publice." Cu alte cuvinte, înainte de taxiuri au fost birjele, al căror nume a intrat pe atunci în limba română fiind împrumutat din ruseşte, de la trăsurile de închiriat care aşteptau la Moscova, în faţa Bursei. Circulaţia cu aceste vehicule, recomandată şi pentru viteză, şi pentru a nu se înfunda în clisă, era impusă ca o condiţie a prestigiului.

Filmul pe care-l desfăşoară această povestire se petrece acum în interiorul caselor şi ne sugerează că, pentru o sută de ani, anumite deprinderi s-au menţinut, fiind imitate şi adoptate în familiile burgheze: "Boierii care şi-au păstrat vechile obiceiuri se culcă întotdeauna după mese, adică de două ori pe zi; se scoală la nouă dimineaţa şi se duc numaidecît la slujbă, de unde se întorc pe la două ca să se aşeze la masă. După-amiaza e consacrată somnului, iar seara şi o parte din noapte, jocului de cărţi. Între mese, ei beau multă cafea, care li se serveşte cu zaţ şi foarte îndulcită; aceasta e precedată de o lingură de dulceaţă şi de un pahar cu apă, apoi urmată de pipa de care ei nu se despart