Cînd vin marile călduri ale Bucureştiului, mă răcoresc cîteva cărţi. La simpla lor atingere, canicula mi se pare mai uşor de suportat. Momentele lui Caragiale mi se par echivalentul răcitorului cu gheaţă din copilărie şi al paharului cu apă rece, cu o linguriţa cu şerbet înăuntru. În precursorul frigiderului vizitelor noastre de familie se afla îngheţata de casă. Unele dintre rubedeniile noastre o pregăteau în cutii cilindrice de tablă care în timpul războiului adăposteau etanş măştile contra gazelor. Tîrzie ofrandă casnică adusă geniului tehnic nemţesc: acele cutii nu rugineau.

Caragiale ştia ce înseamnă căldura de Bucureşti şi a scris despre toate momentele ei, 24 de ore din 24. De la vipia matinală din Petiţiune, cea cu apa "fil.. flir... filtrată" în care petentul transpiră rău şi e însetat, iar amploaiatul se isterizează, pînă la năucitoarea căldură nocturnă din Grand Hotel... care îl face pe povestitor să noteze: "Simţ enorm şi văz monstruos!" Canicula imbecilizează, constată Caragiale în Căldură mare, care, prin compensaţie implicită, e unul dintre cele mai răcoritoare momente ale sale, din categoria "se poate şi mai rău".

Canicula bucureşteană e pretextul de la care porneşte Camil Petrescu în Patul lui Procust. Naratorul său, un dandy cu mare avere şi pretenţii corespunzătoare, fiul educat al analfabetului milionar Tănase Lumânăraru, e dezgustat de spectacolul transpirat şi lipicios al Capitalei interbelice. Dar e atras de el mai ceva ca musca de hîrtia specializată.

Personajul e snob şi, de fapt, grobian, în dezgusturile sale de om cu alternativă. Frecventează o actriţă pe care o dispreţuieşte şi care îi stîrneşte repulsie din cauza transpiraţiilor ei, după actul sexual. Nu suportă că nişte oameni mărunţi financiar, dar cu pretenţii, din lumea teatrului, cu care se întîlneşte la o cîrciumă sînt în stare să consume pe căldură, mîncare cal