Oricare om are un preţ, dar eu o să mor şi n-o să ştiu care a fost preţul meu. Poate c-am fost cinstit, fiindcă nu mi s-au oferit niciodată sumele, pentru care aş fi devenit un caz penal, fără să sufăr prea tare. Mă intreb uneori pentru căt m-aş vinde? Neavănd practica tranzacţiilor mari, mă inchipui culpabil şi lipsit de onoare pentru te miri ce: o maşină din cele ieftine, un magazin de căţiva metri pătraţi la Obor, o pensie bună, obţinută pe sub mănă. Adevărul e că am aşteptat mereu să fiu cumpărat. N-am făcut nimic in acest sens. Am stat pe margine, ca fetele sfioase la bal, sperănd să fiu remarcat de un barosan. Unul cu bani mulţi şi putere, care să-mi spună: Măi omule, uite, iţi dau atăta ca să devii mafiotul meu de incredere!

Aşa, cu căte o masă la restaurant şi cu un telefon dat unde trebuie, am mai fost momit. Nu sunt eu insă omul care să mă vănd doar pentru o ciorbă de burtă şi un rachiu. A, dacă mi s-ar fi spus să renunţ la cele zece porunci ale mamei in schimbul a o mie de ciorbe de burtă, era altceva. Imi făceam nişte calcule - merită, nu merită - , mă găndeam la tranzacţie căteva seri inainte de a adormi, ca să văd dac-o să am coşmaruri, mă interesam care mai e cursul ciorbei de burtă in sector şi la cărciumile din centrul oraşului. Am purtat, e drept, căteva discuţii despre sumele cu care se zvoneşte că s-ar fi văndut nişte ziarişti, au fost şi momente cănd am crezut c-o să mi se vorbească deschis, cu dolarii pe masă, dar m-am ales doar cu amintirea acestor momente. Şi, bineinţeles, cu regretul că nu m-am priceput să muşc din momeală. Iţi trebuie un talent şi pentru asta, să simţi ocazia. E posibil să fi avut sute de ocazii şi să nu le fi sesizat. Pe fostele colege de facultate, care imi plăceau, le intreb azi dacă s-ar fi măritat cu mine, ca să descoper ca prostul că nu erau chiar atăt de inaccesibile, căt imi păreau, şi că toate ar fi