Sa fii plin de cusururi este un rau, fara nici o indoiala; dar sa fii plin de cusururi si sa nu vrei sa ti le stii este un rau si mai mare, pentru ca inseamna sa-l adaugi si pe cel al unei amagiri cu buna stiinta. Noi nu vrem ca altii sa ne insele: socotim ca nu e drept ca ei sa pretinda mai multa pretuire decit merita; deci, este tot atit de nedrept ca noi sa-i inselam si sa pretindem mai multa pretuire decit meritam.

Asadar, cind ei dezvaluie doar cusururi si pacate pe care le avem intr-adevar, este vadit ca nu ne aduc nici un neajuns, pentru ca nu ei sint cauza lor, ba chiar ne fac un bine, pentru ca ne ajuta sa ne eliberam de raul care il constituie ignorarea acestor cusururi. Nu trebuie sa fim suparati pentru ca le cunosc si ne dispretuiesc: cinstit este sa ne cunoasca asa cum sintem si sa ne dispretuiasca daca sintem de dispretuit.

Aceasta aversiune fata de adevar cunoaste diferite grade, dar se poate spune ca, intr-o anumita masura, exista in toti, pentru ca nu poate fi despartita de egoism. Susceptibilitatea aceasta nelalocul ei ii sileste pe cei nevoiti a-i dojeni pe altii sa o faca pe ocolite si cu multe menajamente, ca sa nu-i contrarieze. Ei trebuie sa ne micsoreze lipsurile, sa se prefaca a le gasi justificari, sa le amestece cu laude si marturisiri de pretuire si afectiune. Dar nici asa leacul nu e mai putin amar pentru egoism. El il ia cit mai rar cu putinta, intotdeauna cu dezgust si adesea chiar cu o ciuda ascunsa impotriva celor care i l-au dat.

De aici rezulta ca, daca cineva are vreun interes de a ne fi pe plac, se fereste de a ne face un serviciu care, stiut este, ne e nesuferit; sintem tratati asa cum vrem sa fim tratati; detestam adevarul, ne este ascuns; vrem sa fim lingusiti, sintem lingusiti; ne place sa fim amagiti, sintem amagiti.

Asa se face ca, cu fiecare treapta pe care o urcam in lume, sintem tot