Cu toată harababura politică care a înghiţit Libanul de la asasinarea fostului prim-ministru Rafik Hariri în 2005, libanezii n-au prea acordat atenţie consecinţelor culturale ale retragerii siriene din ţara lor. Nici nu vom fi preocupaţi prea curînd de chestiuni culturale, căci Libanul este asediat de noi crize politice. Mai mult ca niciodată, politica domină toate celelalte aspecte ale vieţii. Însă există condiţii pentru o renaştere culturală în Liban, în special o reîntinerire a mult prea încercatei limbi arabe.
Ceva din epoca glorioasă a anilor 1960 parcă renaşte acum, după retragerea tutelei siriene. Pe lîngă prosperitatea economică, Libanul de dinainte de 1975 se mîndrea cu o literatură diversă şi bogată. Poezia îndrăzneaţă stilistic, promovată de irakienii Badr Shakir al-Sayyab şi Nazik al-Malaika, a făcut carieră în jurnalul literar inovator Shiâr, publicat de Yusuf al-Khal şi Adonis. Date fiind temele sale clar non-islamice, influenţate de tendinţele occidentale, şi ruperea totală de convenţiile poeziei clasice arabe, Shiâr nu putea să apară decît în Liban, date fiind condiţiile din celelalte ţări arabe. Războiul civil din Liban a pus capăt acestei epoci de aur distrugînd mediul care hrănea o limbă arabă neinhibată şi neîngrădită.
În alte ţări arabe se lăsase cortina mult mai devreme. Odată cu instalarea naţionalismului arab în deceniile următoare primului război mondial, limba arabă a cunoscut epoca sa de oprimare. Ceea ce era odată o limbă a unei întregi civilizaţii a fost provincializată şi forţată să servească drept portavoce pentru interesele unui singur grup etnic. Credinţa că arta, literatura şi chiar limba însăşi ar trebui subordonate ideologiei a fost asumată ca ceva natural de naţionalismele din Orientul Mijlociu. Antun Saadeh, fondatorul Partidului Social Naţionalist Sirian, a insistat asupra faptului că literatura arabă, ca să
